TRANSNISTRIA - modelul elocvent al încalcării dreptului internațional

Republica Moldova  nu este un stat, în adevăratul sens al cuvântului,

 ci o formațiune artificială, efect al politicii lui Stalin, care nu are nici un viitor.

 (Stanislav Belkovki)



UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

 

 

 

TRANSNISTRIA - 

modelul elocvent al încalcării dreptului internațional

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  CIOBANU CORINA, gr. 16

                         

 

 

 

 

 

 

 

BUCUREȘTI  2011

 

 


 

 

Republica Moldova, aparută ca stat independent și subiect al dreptului internațional odată cu prăbușirea URSS în 1991, se confruntă cu fenomenul separatismului teritorial, inspirat și alimentat de prezența militară rusească pe teritoriul țării. Anul 1992 a fost marcat de intervenția armată brutală a Federației Ruse împotriva tânărului stat independent. Anume, Federația Rusă a organizat, sprijinit, incitat, finanțat și încurajat agresiunea armată care a fost întreprinsă și cu ajutorul formațiunilor paramilitare de cazaci sosite din Federația Rusă

Transnistria este teritoriul Republicii Moldova, situat la est de râul Nistru, însă, termenul de „Transnistria” este folosit mai frecvent ca nume al autoproclamatei republici separatiste, „Republica Moldovenească Nistreană”, nerecunoscută de nici un stat, nici chiar de Rusia, apărută în urma acreditarii ideei existenţei unui popor transnistrean, care ar avea dreptul la autodeterminare şi chiar separare de RM. 

În urma dezmembrării Uniunii Sovietice din 1991, în locul fostelor republici unionale, au apărut noi state, care îşi proclamau independenţa, printre care şi Republica Moldova. Însă, Moscova nu putea să accepte că URSS, care a fost construită de secole, va disparea. Ea avea nevoie de  noi metode pentru a-și menţine controlul în fostele state sovietice, una dintre aceste metode este ceea ce cunoaștem astăzi drept diferend transnistrian.

Conflictul din Transnistria,  soldat cu apariţia unei aberante entităţi statale, a fost generat de refuzul Federaţiei Ruse de a accepta independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova, pentru a nu-şi pierde controlul în acest teritoriu şi pentru a împiedica o eventuală unire cu România. Rusia a anticipat şi s-a pregătit din vreme pentru a contracara aceste evenimente, antrenând activ fosta nomenclatură comunistă, elementele naţionaliste rusofile şi, desigur, Armata a 14-a. Prezenţa acestei armate ruseşti pe teritoriul transnistrean, sub conducerea generalului Aleksandr Lebed, implicarea efectivelor şi arsenalului acesteia în conflict, au înclinat decisiv balanţa în favoarea liderilor separatişti din Tiraspol.  

Originea acestui conflict, însă, trebuie căutată în politica expansionistă a imperiului rus, care a ocupat teritoriul Transnistriei în 1792 și pe cel al Basarabiei in 1812. Apariția RSS Moldovenești în urma actului de ocupație din 28 iunie 1940 a fost o consecinta directă a Protocolului adițional secret al pactului sovieto-german Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. 

 „În politica Rusiei au primat dintotdeauna interesele geopolitice imperiale; iar teritoriul Basarabiei a constituit tot timpul un cap de pod strategic, de valoarea căruia Uniunea Sovietică era conştientă. În cazul Unirii Moldovei cu România, Transnistria ar fi devenit automat următorul cap de pod strategic. De aici şi lupta pentru Transnistria.”

 

Deși face parte oficial din teritoriul Republicii Moldova, Transnistria are, de fapt, un guvern care conduce regiunea, dar pe care nu îl recunoaste nimeni. În ceea ce privește problema retragerii Armatei a 14-a, deși au fost încheiate acorduri diplomatice cu Rusia care stipulau diferite termene de evacuare de pe teritoriul actual – acestea nu au fost puse în aplicare, măsurile practice fiind întârziate la nesfârșit – Moscova utilizând toate măsurile posibile, subversive, ori la vedere. 

Regiunea secesionistă numără 700.000 de locuitori sau aproximativ 16% din populație, cuprinzând a șasea parte din teritoriul Republicii Moldova. Urbanizarea în Transnistria este de circa 65%, pe când în Moldova, în ansamblu, acest indice rămâne la nivelul de 47%. Aceasta regiune a Moldovei spre sfârșitul anilor optzeci oferea 1/3 din producția industrială și circa 90% din aprovizionarea cu energie electrică. 

Constituția "RMN" adoptata la 24 decembrie 1995 definește "RMN" drept un "stat de drept, suveran, independent, democratic", bazat pe un sistem prezidențial în bază de alegeri. Legislația obligă Sovietul Suprem, alcătuit din 32 de membri, o "cameră legislativă" și o "camera a reprezentanților" să desfășoare ședinte zilnice, la care cele 5 raioane și 2 orașe transnistrene trimit câte 5 reprezentanți. Președintele are drepturi nelimitate privind emiterea decretelor. 

 

Conflictul transnistrean, cât şi auto-proclamata „Republică Moldovenească Nistreană” este rezultatul mişcării separatiste din regiunea de est a RM, mişcării ce a luat naştere ca reacţie la tendinţa pro-românească a Chişinăului de la începutul anilor ’90, care se preconiza să ducă la separarea de Uniunea Sovietică şi la unirea ulterioară cu România. Liderii separatişti se pronunţau pentru păstrarea URSS şi intrarea Transnistriei  în componenţa Uniunii reformate ca membru autonom sau independent de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Exprimând interesele centrului unional şi a forţelor conservatoare, mişcarea de la Tiraspol a reuşit să se „autodetermine” concomitent cu cea de la Chişinău, prin aceasta demonstrându-se scopul real al „independenţei” Transnistriei, cel de a opri secesiunea Moldovei din Uniunea Sovietică. 

Astfel, la 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană” (pe când Republica Moldova şi-a declarat independenţa la 27 august 1991), iar la 1 decembrie 1991, „populaţia Transnistriei şi-a ales preşedintele şi s-a pronunţat în cadrul unui referendum pentru existenţa statului transnistrean independent” în număr de 98% din numărul celor participanţi la referendumul dat, conform datelor „oficiale” tiraspolene. Drept argumente care veneau să demonstreze necesitatea obţinerii independenţei pentru regiunea transnistreană, liderii mişcării separatiste au prezentat specificul etnic al populaţiei transnistrene, care ar constitui un “popor transnistrean ce are dreptul la autodeterminare, şi politica de discriminare a puterii de la Chişinău faţă de minoritatea rusă. În primul rând, la recensământul unional din 1989 (cu un an înainte de proclamarea „RSSMT”), nimeni în Transnistria nu s-a autodefinit în calitate de „transnistrean”, din contra, 40% din populaţia regiunii s-au numit moldoveni.”

 Este cert faptul că moldovenii transnistreni se deosebeau de cei basarabeni printr-un nivel mai avansat de rusificare, de aici şi respingerea mai tranşantă a manifestărilor pro-române ce aveau loc la Chişinău, văzute ca un pericol serios pentru poziţia prioritară în societate a ruşilor şi rusolingvilor, în general. Totodată, politica oficială în RM faţă de minorităţile etnice se deosebea prin toleranţă, uneori, excesivă, mai ales în comparaţie cu situaţia din alte republici sovietice.

 

În concluzie, putem afirma că crearea „RMN” a fost un act ilegal, din punct de vedere juridic, dar şi din considerente istorice şi etnice, regiunea transnistreană neavând drept la autodeterminare. Metodele violente aplicate de forţele separatiste pentru a pune bazele „statalităţii” Transnistriei vin doar să confirme concluzia dată.

 

 

Agresiunea militară din 1992 

 

Conflictul armat în sine a început cu atacul cazacilor şi gardiştilor înarmaţi asupra postului de poliţie din Dubăsari. Susţinuţi de Armata a 14-a rusească, aflată pe teritoriul Transnistriei, liderii separatişti de la Tiraspol au început operaţiunile militare împotriva organelor constituţionale de stat ale RM.  Pe 6 martie unităţile paramilitare, susţinute de reprezenzanţii Armatei  a 14-a au început să mineze unele poziţii ale zonei de conflict. Pe tot parcursul războiului autorităţilor de la Tiraspol le-a fost puse la  dispoziţie de către Rusia, din dotarea aceleiaşi Armate a 14-a militatri, specialişti, armament şi echipamente. Cu toate acestea ea a negat întotdeauna implicarea armată de partea separatiştilor nistreni, încercând să-l pună pe seama separatiştilor.

La 30 martie 1992 Parlamentul rus adresează un apel Parlamentului R. Moldova în chestiunea Transnistriei. Parlamentul adresa „părţilor aflate în conflict, tuturor cetăţenilor interesaţi de reglementarea paşnică şi cât mai grabnică a conflictului apelul de a retrage formaţiunile militare din zona confruntărilor”. Prin aceasta parlamentul rus se adresează simetric ambelor părţi: autorităţilor legal constituite şi grupării rebele secesioniste şi în afara legii. Astfel „parlamentul de la Moscova îşi începe seria gafelor politice prin care se implica direct în separatismul de la Chişinău, ajungând până la a pune în discuţie recunoaşterea Transnistriei ca stat independent”.

 

Andrei Kozârev, unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ruşi ai momentului, a fost primul care a justificat intervenţia rusă în Transnistria, pe baza doctrinei apărării ruşilor de pretutindeni.  

Pe la mijlocul lunii mai 1992, Moscova adoptă o decizie de implicare directă a Armatei a 14-a în conflict. Acesta este momentul în care, de drept, războiul civil din Republica Moldova s-a încheiat, transformându-se într-un război clasic, între două state, între Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

 Însă oficial, acest război nu a fost declarat niciodată şi Federaţia Rusă neagă acuzaţiile care i se aduc, încercă să convingă opinia publică de nevinovăţia ei, dând o interpretare proprie evenimentelor. 

Asemenea luări de poziţie a Federaţiei Ruse confirmă fără dubiu un adevăr istoric: „războiul din Transnistria este cel mai recent război româno-rus”

 

Deci, războiul de pe Nistru n-a fost doar un conflict intern între o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, între Chişinău şi Tiraspol, ci, în primul rând, un război între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, dovada cea mai elocventă şi incontestabilă fiind actul de încetare a războiului, Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a coflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova,  semnată la Moscova între doi preşedinţi, a două state: Mircea Snegur şi Boris Elţin, Republica Moldova şi Federaţia Rusă. 

Acordul Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, semnat la 21 iulie 1992, între preşedinţii Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, punând punct la faza militară, a deschis o nouă fază – cea de existenţă, de fapt a două state într-un singur stat unitar, de jure, şi de implicare legalizată a Moscovei în politica internă a RM.

 

Intervenția militară rusă din 1992 a încalcat toate principiile consacrate de Carta ONU, Declarația Adunării Generale ONU din 1970 și Actul Final al Conferinței de la Helsinki. Prin agresiunea militară fățișă împotriva Republicii Moldova, Rusia a ocupat o importantă suprafața din teritoriul Moldovei, a lichidat organele legale ale statului și a instalat un regim anticonstitutional.

 

Victime ale acestui război de agresiune au fost mii de cetățeni nevinovați ai țării, inclusiv bătrâni, femei, copii, care au fost asasinați sau supuși torturii și tratamentelor inumane. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost suprimate. Patru cetățeni nevinovați ai Republicii Moldova, Alexandru Leșcu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc și Ilie Ilașcu au fost încarcerați ilegal peste zece ani în închisoarea de la Tiraspol. 

Zeci de mii de cetățeni au fost nevoiți să se refugieze în interiorul și în exteriorul țării pentru a se salva de teroare. În teritoriile ocupate, limba română și alfabetul latin au fost interzise în invățământ și în viața publică, literatura în grafie latina era sechestrată și arsă

. Aceste atrocități și crime împotriva umanității au trezit indignarea comunității internaționale care a cerut Federației Ruse să-și retragă necondiționat armata prin hotărârile Summiturilor OSCE de la Budapesta (1994), de la Lisabona (1996), de la Istanbul (1999), prin Rezolutia specială a Adunării Generale a ONU din 2000, precum și prin decizia Summitului OSCE de la Porto din 2002. Rusia a refuzat însă să-și onoreze angajamentele asumate iar populația românească din Basarabia rămâne captiva forțelor imperiale rusești.

Cu atât mai mult, la 21 iulie 1992, Rusia a impus Moldovei un act prin care și-a arogat rolul de garant, mediator și pacificator al conflictului armat provocat de ea însăși. Tot atunci, statutul de mediator și garant a fost atribuit și Ucrainei. Pe parcursul a peste zece ani, s-a vazut că cele două tari nu numai ca nu-și pot onora mandatul pretins, ci și subminează fățis unitatea teritorială și independența statului nostru. Insistența diplomației rusești de ''a sincroniza'' procesul de retragere a prezenței sale militare cu cel de acordare a unui statut special Teritoriilor Ocupate a fost expresia unei presiuni politico-militare directe prin care se impunea din exterior organizarea internă a statului nostru. Capii regimului separatist sunt cetățeni ai Federației Ruse, mulți dintre ei având ranguri în serviciile de securitate și în armata Rusiei. Peste o suta de mii de persoane din aceste teritorii dețin cetățenia Federației Ruse.

 

O justificare raţională, conform normelor de drept internaţional, din partea Kremlinului privind imixiunea sa de partea unor structuri autoproclamate – pe care, de altfel, autorităţile ruse nu le recunosc oficial nici în acest moment – lipseşte însă. Mai mult, în pofida angajamentelor interanţionale asumate de Federaţia Rusă cu ocazia Summit-ului OSCE de la Istanbul (decembrie 1999) şi reiterate la Porto în decembrie 2002, de retragere a efectivelor şi a arsenalului Armatei a 14-a din Transnistria, acestea nu au fost îndeplinite.  

Din 1992 încoace, de când a fost semnat armistitiul dintre Moldova și regimul de la Tiraspol, se poartă negocieri interminabile, a căror finalitate nu se intrevede nici după cooptarea unor observatori din partea Uniunii Europene si a Statelor Unite. Ruşii refuză să-şi evacueze trupele și muniţiile din stânga Nistrului, în pofida angajamentelor asumate la summit-ul OSCE de la Istanbul, şi pretind inversarea conditiilor: mai intâi un acord Chişinău-Tiraspol – evident, cu garantarea intereselor ruseşti –, apoi retragerea militară.”

 

Cu toate că războiul armat a luat sfârşit acum aproape 20 de ani, conflictul transnistrean nu a fost rezolvat nici până astăzi, dimpotrivă,  s-a agravat pe parcursul existenţei sale. Regimul separatist funcţionează în formă de „Republică Moldovenească Nistreană”, dotată cu toate elementele caracteristice statului (cu excepţia recunoaşterii internaţionale oficiale), iar interesul şi speranţele cetăţenilor RM pentru o posibilă reintegrare a statului sunt în continuă diminuare. Toate acestea duc la necesiatea urgentării soluţionării diferendului, singura soluţie fiind reintegrarea ţării.

Analiza variantelor de statut politic, care ar putea fi acordat regiunii transnistrene, demonstrează că soluţionarea definitivă a conflictului este posibilă doar în cazul reintegrării RM, fără ca regiunea din stânga Nistrului să obţină un statut special de autonomie. Realizarea acestei variante necesită o voinţă politică fermă din partea puterii centrale, acţiuni urgente, bine gândite şi consecvente, susţinute de comunitatea internaţională, precum şi activizarea societăţii civile de pe ambele maluri ale Nistrului.

 

Restabilirea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova poate avea loc numai prin realizarea unui şir de măsuri de CONSTRÂNGERE aplicate cu consecvenţă şi fermitate faţă de regimul anticonstituţional cu implicarea cât mai activă a structurilor internaţionale şi a altor state (Uniunea Europeană, SUA), cu participarea sau, cel puţin acceptarea tacită din partea Federaţiei Ruse. Aceasta poate să se întâmple numai în cazul dacă Republica Moldova va renunţa la documentele semnate anterior cu liderii separatişti şi la actuala formulă de tratative.

Potențialul militar rusesc din Transnistria

 

Unul dintre motivele pentru care Rusia și-a afirmat cu atâta tărie controlul asupra zonei transnistrene îl constituie faptul ca în această regiune se află cel mai important complex militar-industrial de pe teritoriul Basarabiei. Practic, restul Moldovei nu dispune de o bază industrială comparabilă. În zonă se află o uzina de producere a componentelor armamentelor nucleare, peste 13 uzine de producere a componentelor militare, un centru de anvergură pentru controlul comunicațiilor

. Nu trebuie neglijată nici locația Armatei a 14-a, care chiar dacă este mult diminuată, dispune de o logistică impresionantă. Este formată dintr-o divizie de infanterie motorizată, încărtiruită la Tiraspol, două regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, două regimente de geniști și pontonieri, un regiment de rachete și o escadrilă de elicoptere, totodată utilizând și potențialul industrial al uzinelor din regiune pentru a-și mări arsenalul, și așa considerabil.

Protocolul ședinței de lucru al experților ministerelor apărării ale Republicii Moldova și Federației Ruse cu privire la aspectul tehnic al retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova (din 27 aprilie 1994) a determinat volumul total de vagoane/platforme necesare: 11 233 unități (inclusiv 1485 vagoane pentru retragerea munițiilor). După șase ani, în cadrul Summit-ului de la Viena, din iulie 2000, reprezentantul Federației Ruse a declarat oficial că pentru retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova sunt necesare 3000 vagoane grupate în 177 transporturi militare. Rezultă că între timp, din 1994 în 2000 s-au evaporat 7000 de vagoane.

În ceea ce privește trupele, evaluările arată că, practic, potențialul forțelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operându-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităților transnistrene precum și a tehnicii din dotare la înzestrarea acestora. În caz de necesitate, autoritățile Transnistriei sunt apte să pună sub arme peste 20 mii de oameni la care se mai pot adăuga și 7-8000 de membri ai unităților de cazaci din Rusia

.

Armata a 14-a a fost proiectată ca un eșalon de intervenție rapidă, având rolul de a aplica prima lovitură Occidentului, în perioada “războiului rece”. Schema ei de organizare permite ca în timp scurt să cuprindă un număr mult mai mare de efective decât are acum (nimeni nu a avut de fapt posibilitatea să verifice câți militari ruși sunt în Transnistria). O altă problemă o constituie pensionarii Armatei Roșii. Majoritatea se află nu doar în acest teritoriu, ci sunt răspândiți pe tot cuprinsul Republicii Moldova. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                 Bibliografie

 

  1. Bârsan Victor, Masacrul inocenților - Războiul din Moldova 1 martie-29 iulie 1992, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993;
  2. Chifu, Iulian, Basarabia sub ocupaţie sovietică, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004;
  3. Ciobanu, Vitalie,  Anatomia unui faliment geopolitic: R. Moldova, Editura Polirom, Iași, 2005;
  4. Cojocaru, Gheorghe, 1989 – la Est de Prut, Editura Prut International, Chișinău, 2001;
  5. Cojocaru, Gheorghe, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001;
  6. Dima, Nicholas, Basarabia și Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Editura Sincron, Cluj Napoca, 1998;
  7. Dungaciu, Dan, Moldova ante portas, Tritonic, Bucureşti, 2005;
  8. Gribincea, Mihai, The Russian Policy on Military Bases: Georgia and Moldova, Editura Cogito, Oradea, 2001;
  9. Grecu Mihai, Petrencu Anatol, Trupele Ruse în R. Moldova, Grupul Editura Litera, Chișinău, 2004;
  10. Grupul IntelMedia,  Basarabia la răscruce, Polarizarea sistemului politic din Moldova – interferența intereselor regionale ale Rusiei, http://www.intelnet.8m.net/;
  11. Institutul de Politici Publice, Aspects of transnistrian conflict, trad. Marcel Garaz şi colab., IPP, Chişinău, 2004;
  12. Muntean, Anatolie, Ciubotaru, Nicolae, Românii de la Est: războiul de pe Nistru (1990-1992), Ager-Economistul, Bucureşti, 2004;
  13. Nedelciuc, Vasile, The Republic of Moldova: Moldova, Basarabia, Transnistria: A Short History: State Organization, National Problem, Transnistria Conflict.
  14. Rurac, Ira, Separatismul, IPP, Chişinău, 2002;
  15. Serebrian, Oleg, Va exploda Estul? Spațiul geopolitic pontic, Editura Dacia, Cluj Napoca;