Cazul Mitropoliei Basarabiei

 

În realizarea studiului respectiv, având studiile teologice, am ales o abordare teologică, fundamentată pe principiile specifice domeniului religios, în care am încercat să ţin cont atât de aspecte istorice şi canonice, cât şi de aspecte de interferenţă domeniului politic cu cel religios legate de cazul Mitropoliei Basarabiei. Cracterul specific al acestui studiu determină, în mare parte, natura concluziilor, la care am ajuns în urma cercetărilor personale şi soluţiile de rezolvare deferendului bisericesc dintre Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Moldovei. În viziunea mea, tema abordată rămâne deschisă pentru un dialog interbisericesc, care presupune implicarea atât a clerului şi a credincioşilor celor două Mitropolii în cauză, cât şi a întregii societăţi din R. Moldova.

                                                                                                             (Romeo Cemârtan)

 

 

 

Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase

 

 

  1. Problema jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova: cauze istorice
    1. Raportul dintre Biserică şi stat în Rusia Ţaristă
    2. Biserica şi politica promovată de imperiul rus în Basarabia între anii 1812 – 1918
    3. Renaşterea naţională şi crearea Mitropoliei Basarabiei
    4. Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

 

  1. Cazul Mitropoliei Basarabiei – un conflict religios sau politic
    1. Renaşterea spiritual-naţională în Republica Moldova şi independenţa statală
    2. Reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei – argumentele pro şi contra
    3. Reacţia Patriarhiei Ruse la reactivarea Mitropoliei Basarabiei
    4. Mitropolia Moldovei versus Mitropolia Basarabiei
    5. Politica statului faţă de Mitropolia Basarabiei
    6. Cazul Mitropoliei Basarabiei în atenţia instituţiilor internaţionale

 

  1. Concluziile
    1. Cauze reale ale conflictului
    2. Rolul părţilor implicate în conflict
    3. Efectele conflictului
      1. sociale
      2. religioase
      3. fenomenul sectar şi consolidarea socială în Republica Moldova
    4. Posibile scenarii de soluţionare a conflictului

 

 

 

 

 

 

 

  1. Problema jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova: cauze istorice

 

I. 1. Raportul dintre Biserică şi Stat în Rusia Ţaristă

 

Evoluţia raporturilor dintre Stat şi Biserica Ortodoxă în Rusia Ţaristă cunoaşte mai multe etape şi reprezintă un proces al cărui scop şi finalitate era întărirea statalităţii cu ajutorul Bisericii şi pe baza ei.

Astfel, o primă etapă care se cere a fi elucidată este chiar perioada secolelor IX-X, când are loc procesul de formare a statului unitar Rusia Kieveană. Este incontestabil faptul că în acest proces un rol important revine credinţei religioase a poporului.

 

Însă, la baza credinţelor multiple şi păgâne ale slavilor de răsărit se afla principiul “om – natură”, ceea ce nicidecum nu simboliza noua mentalitate şi necesitate de a întări statalitatea. Se cerea o nouă formulă, care s-ar rezuma la raportul “om - om, societate, stat”. 

Cneazul Vladimir (980-1015), având simţul politicianului, a ştiut să folosească atuurile timpului în scopul întăririi puterii sale (adică a statalităţii Rusiei Kievene), recurgând la încreştinarea sa (987) şi a întregului popor

 (988), decizie cauzată de câţiva factori:

  1. doctrina creştinismului care este favorabilă ideii de slujire şi supunere faţă de puterea conducătoare – factor ideologic.
  2. pe teritoriul slavilor de răsărit creştinismul ortodox era relativ cunoscut şi chiar împărtăşit de reprezentanţi ai aristocraţiei – factor intern favorabil (factor social).
  3. relaţiile de colaborare între Rusia Kieveană şi Constantinopol (Bizanţul) – factorul extern, catalizator al încreştinării.
  4. interesele politice externe şi tendinţa lui Vladimir de a nu fi mai prejos decât conducătorii creştini europeni – factor de interes şi prestigiu (motivaţia personală a cneazului).   

A doua etapă este  definită de sec. X – începutul sec. al XIII-lea, perioada formării structurii bisericeşti în Rusia. Sigur că rolul cel mai important în acest proces i-a revenit conducerii laice, care a dirijat şi format exact ceea de ce avea nevoie în prosperarea şi evoluţia sa. Cnezii kieveni şi-au direcţionat influenţa în următoarele direcţii:

  1. crearea episcopiilor şi mitropoliilor
  2. .
  3. asigurarea bazei materiale pentru structurile bisericeşti (în acest scop, se strângea zeciuiala, ca formă de impozit feudal destinat nevoilor Bisericii).
  4. începând cu sec. al XII-lea Biserica devine şi proprietar funciar.
  5. susţinerea şi asigurarea cu literatură religioasă şi obiecte de cult etc. 

Această etapă a fost definitorie în stabilirea relaţiei dintre Biserică şi Stat în Rusia, în virtutea unor împrejurări:

  1. iniţiativa cneazului de a primi creştinismul şi a-l ridica la nivelul de religie oficială.
  2. activitatea şi influenţa cnezilor ruşi în viaţa bisericească, prin aceasta susţinând dezvoltarea şi extinderea ei. “Cnezii ruşi erau stăpânii “bisericii lor”. Ei hotărau nu doar problemele administrative a scaunelor episcopale, ci şi problemele “duhovniceşti”…”(2). 

În această perioadă  în Rusia s-a încercat realizarea idealului bizantin – simfonia dintre puterea laică şi cea sacramentală – cu alte cuvinte, armonia relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Acest ideal s-a format în Imperiul Bizantin, pe timpul celui mai ilustru împărat, Iustinian (527-565), care a dorit să uniformeze politica statului la principiile şi aspiraţiile Bisericii Creştine. Dar, în realitate, această simfonie nu a fost atinsă niciodată, Biserica ajungând deseori folosită ca o unealtă eficace în interesele puterii statale.

În acest mod, s-a creat situaţia de supunere a Bisericii faţă de cnezii ruşi, proces stimulat şi de modelul bizantin al relaţiilor împărat – Biserică. Din punct de vedere canonic, Biserica Rusă se supunea Constantinopolului, însă avea, de facto, un statut special şi deosebit, deoarece ea reprezenta o organizaţie bisericească naţională şi statală, ceea ce i-a asigurat o oarecare independenţă.

În fine, sec. XI – începutul sec. al XIII-lea în Rusia se caracterizează prin uniunea şi colaborarea statului cu Biserica, graţie intereselor comune (economice, politice şi ideologice). În această uniune, Biserica era cea care susţinea autoritatea cnezilor şi a statului, în general (prin canonizarea dinastiilor de cnezi; răspândirea creştinismului şi misionarismul pe teritoriile noi supuse de ruşi etc). La rândul său, statul susţinea această activitate, acordând clerului rolul de ambasadori sau purtători de cuvânt şi reprezentanţi ai cnezilor etc. Totuşi, multe din sferele de activitate ale statului erau intangibile pentru conducătorii religioşi, ceea ce nu putem afirma despre viaţa bisericească, care, în această perioadă a fost completamente supusă, controlată şi direcţionată de puterea laică.

Începând cu sec. al XIII-lea, însă, raportul Biserică - Stat în Rusia se schimbă, în virtutea faptului că Biserica se întăreşte economic şi, încetul cu încetul îşi revendică independenţa. Sigur, la acest moment nu putem afirma că au existat careva acţiuni radicale din partea Bisericii, însă unele dovezi vorbesc clar despre neînţelegerile şi neconcordanţa între conducerea laică şi  cea religioasă a Moscovei.

Un asemenea eveniment l-a constituit şi conflictul dintre Mitropolitul Kievului şi al Moscovei – Isidor, partizan al unirii cu Roma, care, fără a consulta principile rus Vasile al II-lea Orbul (1425-1462), a proclamat unirea Bisericii Ruse cu Roma. Ca urmare, Vasile al II-lea l-a întemniţat pe Isidor şi în 1448 a fost ales un nou Mitropolit al Moscovei – Iona, pentru care nu s-a mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, după cum se obişnuia. Astfel, din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica Rusă s-a considerat autocefală (independentă). Este un punct de cotitură în evoluţia structurii statutului Bisericii Ruse, căci urmează după acest eveniment alte schimbări importante:

  • în ianuarie 1589 Biserica Rusă a fost ridicată la nivelul de Patriarhie (nu fără intervenţia marelui cneaz Ivan al III-lea).
  • în februarie 1593 un Sinod bisericesc al Patriarhiilor de Răsărit, întrunit la Constantinopol, a acordat Patriarhiei Ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică după cele 4 vechi patriarhate ale Răsăritului (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim).

Deci, poziţiile Bisericii Ruse se întăresc pe plan internaţional, iar începând cu mijlocul sec. al XV-lea (după căderea Constantinopolului sub turci şi căsătoria marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462-1505) cu nepoata ultimului împărat bizantin – Sofia Paleologina) a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca “a treia Romă”, mit ce va constitui baza ideologică a Imperiului Ţarist în epoca modernă. “Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533), într-o scrisoare adresată acestuia, expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel: ”Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”(1, p.51 şi p. 276). Sentimentul de mândrie şi încredere în viitorul Rusiei ca proteguitoare a creştinătăţii a fost alimentat şi de faptul că de acum încolo patriarhi, episcopi şi călugări din cele patru patriarhii vor veni după milostenie la Moscova.

Astfel, Biserica Rusă, întărită economic şi cu prestigiu internaţional, a devenit un concurent pentru puterea laică, în sensul că existau momente de disensiune şi rivalitate între capii celor două direcţii ale puterii. Aceste contradicţii încep să apară încă de pe timpul lui Ivan al III-lea, şi continuă tot mai mult în perioada domniei ţarului Ivan al IV-lea. Deşi, aparent, interesele politice şi ideologice ale Statului şi Bisericii Ruse  coincideau şi ele ar fi trebuit să se susţină reciproc, totuşi exista rivalitatea între ţarul Ivan al IV-lea (primul cneaz rus care şi-a luat titlul de “ţar”) şi Mitropolitul Moscovei Macarie.

 “Simţând o necesitate acerbă de bani şi pământuri în scopul creării gărzii personale, de curte, Ivan al IV-lea a recurs la confiscarea unei părţi din averile şi banii Bisericii”. (3) 

Deşi Biserica pierdea mult din averile sale, totuşi Ivan al IV-lea nu a reuşit s-o supună. Acest lucru s-a întâmplat însă ceva mai târziu, la 1565-1572 prin introducerea “opricinei”.

 

 

Confruntarea între puterea laică şi bisericească a fost inevitabilă, deoarece:

  • Biserica, deţinând 1/3 din proprietăţile funciare ale Rusiei, era unul dintre marii feudali, care rivaliza cu Statul.
  • Biserica avea mari privilegii şi imunităţi, pe care feudalii laici, sigur că, nu le aveau.
  • Ideologii clerici sigur că ascultau de capul Bisericii în defavoarea ţarului şi Patriarhia nu dorea să se împace cu ameninţările în adresa statutului său material şi politic.

Astfel, toate acestea erau o piedică pentru reformele laice care îşi propuneau să întărească puterea statală. În rezultatul acestor măsuri, într-adevăr, statul se întăreşte atât pe plan intern, cât şi extern. Limitarea autonomiei bisericeşti a imprimat puterii laice un caracter teocratic. “Marele stat în care Ortodoxia era religia oficială, pretindea să devină un nou Imperiu Bizantin, care acum era sub turci. Măreţiei statului trebuia să-i corespundă şi măreţia bisericească”. (3)

Acestei formule i-a corespuns şi noul Sinod bisericesc din 1589, în timpul căruia a fost ales Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii – Iov. În cadrul acestui Sinod s-a decis o nouă procedură de alegere a patriarhului: acesta urma să fie ales de Sinodul clericilor şi să fie confirmat de ţar. Sinodul a legiferat şi principiul autocefal al Bisericii Ruse în raport cu Patriarhia Constantinopolului, însă a acceptat dependenţa puterii bisericeşti faţă de cea laică. Astfel, a fost creată o situaţie de status-quo, acceptată tacit de Biserică. 

A doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea a adus noi schimbări în aceste relaţii. De fapt, relaţia Biserică – Stat a evoluat în dependenţă de evoluţia politico-socială a Rusiei. Este vorba despre Monarhia absolută care caracterizează Rusia începând cu sec. al XVIII-lea şi despre apariţia burgheziei. Aceste două particularităţi au permis puterii laice să nu mai întreţină relaţii de “aparentă prietenie” cu Biserica, recurgând la sprijinul burgheziei oraşelor şi a militarilor. Astfel, are loc tot mai mult secularizarea averilor mănăstireşti şi a bogăţiilor bisericeşti, minimalizarea privilegiilor juridice şi administrative a clericilor cu excepţia patriarhului (Sinodul 1649). Astfel, dacă la sfârşitul sec. al XVI-lea Biserica deţinea 1/3 din pământurile arabile, atunci în 1678 – doar 21%, iar spre 1719 – 17%.

Deci, o nouă etapă de confruntare pentru întâietate între  Biserică şi Stat, o constituie Sinodul din 1649, care a întărit şi mai mult intervenţia şi influenţa Statului asupra Bisericii. Patriarhul Nicon a luat atitudine faţă de aceste măsuri, numindu-le “diavoleşti”. În primii ani de păstorire a lui Nicon, însă, s-a reuşit stabilirea unui echilibru între cele două puteri, în scopul consolidării pe plan extern a Rusiei şi realizării intereselor ei - atât cucerirea Ucrainei, cât şi războiul cu ReciPospolita. Astfel, ţarul Alexei Mihailovici nu mai intervine în acţiunile patriarhului ce ţin de sfera bisericească, mai mult decât atât, chiar a admis participarea lui Nicon în treburile politicii interne şi externe în care era interesată Biserica. Deci, s-a creat o uniune dintre puterea laică şi bisericească – ţar şi patriarh. Dar perioada “dublei puteri” nu putea dura mult timp, în special că Nicon dorea să intervină tot în mai multe sfere şi să-şi impună părerea. Astfel, din 1658 în “uniunea celor doi înţelepţi” intervine o fisură, care încet-încet a dus la răcirea relaţiilor lor şi, în fine, patriarhul renunţă la Patriarhie şi părăseşte Moscova. În următorii ani, Sinodurile bisericeşti îl condamnă la exil în mănăstirea Terapont.

Exilarea lui Nicon a fost însoţită şi de supunerea Bisericii faţă de ţar, care se baza pe răspunsul patriarhilor de la Răsărit care confirma superioritatea puterii ţarului faţă de cea bisericească; ţarul – este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, lui trebuie să i se supună toţi, inclusiv şi patriarhul (de remarcat că în acea perioada patriarhiile orientale îl considerau pe ţar ca pe un potenţial eliberator al popoarelor creştine de sub stăpânirea otomană). În timpul patriarhului Andrian (1690-1700), Biserica a fost nevoită să renunţe la tendinţa sa de impunere faţă de puterea laică, la dorinţa de superioritate şi să se împace cu decăderea influenţei sale în viaţa politico-statală a Rusiei.

În concluzie, afirmăm că puterea ţaristă a reuşit să realizeze reforma bisericească, supunând Biserica şi centralizând statul Rus. Astfel, Prima Patriarhie Rusă s-a menţinut între 1589-1700, iar la moartea patriarhului Andrian, ţarul Petru cel Mare a lăsat Biserica Rusă, timp de 20 ani, fără patriarh. Concepţiile luministe ale lui Petru I, precum şi experienţa unor ţări europene pe care le-a vizitat (Olanda şi Anglia, unde regele este şi capul Bisericii), l-a determinat pe ţar să desfiinţeze demnitatea patriarhală în Biserica Rusă la 1721, înlocuind-o cu un Sinod dirigent, cu reşedinţa la Petersburg. Legătura dintre ţar şi Sf. Sinod dirigent se făcea printr-un “ober-procuror”, care pe parcurs a devenit mai important decât Sinodul, în detrimentul Bisericii. Ober-procurorul cenzura actele Sinodului şi opunea ”veto” hotărârilor sinodale pe care statul le credea inoportune. Prin această reformă a lui Petru I, autocratismul ţarilor s-a impus deseori în viaţa Bisericii Ruse, tulburându-i mersul ei firesc.

Situaţia în Rusia s-a schimbat abia la 1905, când s-a acordat confesiunilor şi cultelor religioase deplină libertate. Totuşi, când o comisie mixtă de clerici şi mireni au cerut ţarului să restabilească patriarhatul în Biserica Rusă, Nicolai al II-lea a amânat aprobarea. Lucrul acesta se va realiza abia în timpul evenimentelor din octombrie 1917 – deci are loc restaurarea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Rusă, primul patriarh fiind ales Tihon Belavin (1917-1925).

Noul regim politic, instaurat în toamna 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de Stat, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta: - statul laic; - secularizarea averilor bisericeşti şi mănăstireşti; - excluderea învăţământului religios din şcolile de stat; - întreţinerea bisericilor şi clericilor de către credincioşi. Noua situaţie era legiferată prin “Decretul pentru noul regim al Cultelor” promulgat de Sovietul suprem la 23 ianuarie 1918. (4, p. 7)

Evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia Ţaristă nu a fost uniformă. Perioade de ascensiune şi decădere atât a rolului Bisericii, cât şi a relaţiei ei cu statul au fost caracteristice pe parcursul celor aproximativ 1000 ani de creştinism rus. În linii mari, însă, putem convenţional vorbi despre 3 perioade: 

  1. Sec. X-XIII – formarea structurilor bisericeşti în Rusia şi tendinţa de a realiza idealul bizantin – simfonia dintre puterea laică şi sacramentală.
  2. Sec. XIII-XVII – începutul rivalităţii dintre Biserică (care se întăreşte economic, devine autocefală, iar din 1589 e ridicată la nivelul de Patriarhie) şi Stat. Totuşi, în unele momente se realiza compromisul dintre cei doi capi ai puterii, în scopul realizării miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuitoarea Imperiului Bizantin”. Începând cu ţarul Ivan al IV-lea, însă, Biserica a fost strâmtorată, atât ca feudal, cât şi ca participant în treburile statului. Limitarea privilegiilor clericilor şi secularizarea averilor bisericeşti a condus la caracterul teocratic al puterii laice.
  3. Sec. XVIII – 1918 – monarhia absolută, iluminismul şi reforma lui Petru I au imprimat o nouă perioadă în evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia, şi, de fapt, la 1721 Patriarhia Rusă este desfiinţată, fiind înlocuită de Sinodul dirigent, completamente supus ţarului.

Astfel, Biserica Rusă a devenit un mijloc ideologic de a reprezenta şi realiza interesele statului.

 

  

I. 2.  Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918

 

Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă, după cum am arătat în subcapitolul anterior, Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.

Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”.

Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei” (5, p. 47-48).

Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, “fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti” (6, p. 29). Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.

Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui.

Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii (vezi 7, p. 2). Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei:

  • Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (vezi biografia în 8, p. 364). După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.
  • Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39). Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.
  • După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu.
  • În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a creştinilor”(10, p. 36). Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română (vezi 6, p. 34-36). Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar” (10, p. 52).
  • În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim (12).
  • A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855).
  • Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă (vezi 11, p. 8; 7, p. 96-97).

Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepiscopie (13, p 354).

Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial (vezi biografia 5, p. 54 şi 10, p. 53), a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română (14, p. 19-20). Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica într-un instrument de rusificare a populaţiei româneşti:

  • Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823.
  • O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din Imperiul Rus. 
  • Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din  “veche moldovenească” în “rusească” (15, p. 66). O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse.  

În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în Seminar. (...) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti...” (15, p. 68).

Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti” (8, p. 367).

  • Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de învăţământ, de cult şi civile (10, p. 56).
  • Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale”, vezi 8, p. 367), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse.
  • În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă.    
  • Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte.
  • Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind  nici o deosebire  de alte provincii ruseşti (16, p. 396).
  • Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească (16 p. 457).
  • În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani” (17, p. 120).

Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească. 

Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic

, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a servi expansionismul rus. 

Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase (mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte

, care îşi desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română.

Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă.

În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale Bisericii locale:

  • Limba română – limba serviciului divin.
  • Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română.
  • Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei.

-    Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice.

Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională.

Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii.

Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.

 

 

I. 3.  Renaşterea naţională şi crearea Mitropoliei Basarabiei        

 

Politica de deznaţionalizare şi rusificare a Basarabiei, promovată de ţarism, în pofida faptului că a fost bine organizată şi intensă, nu şi-a atins rezultatul scontat, întâmpinând o rezistenţă din partea populaţiei locale majoritare.

Mişcarea de renaştere naţională din Basarabia, însă, nu a cunoscut formele elaborate, bine organizate şi argumentate teoretic ca în celelalte provincii româneşti înstrăinate, având specificul ei, generat de condiţiile concret istorice şi, în special, de politica promovată de autorităţile de ocupaţie.

Scopul prezentului subcapitol este de a arăta contribuţia şi rolul clericilor în mişcarea de renaştere naţională şi, implicit, rezultatul pentru care au fost depuse eforturile – crearea Mitropoliei Basarabiei.

Desigur, este incontestabil că “Multe popoare au supravieţuit şi au prosperat datorită faptului că au îmbrăţişat creştinismul. Această afirmaţie s-a adeverit în întregime şi în mod deosebit în istoria neamului nostru, care de la origine s-a plăsmuit ca un popor creştin ortodox...”(18, p. 65).

Cum totuşi a avut loc supravieţuirea naţională a românilor din Basarabia prin prisma structurilor bisericeşti?

După cum arată N. Popovschi, în pofida măsurilor luate de arhipăstorii ruşi, bisericile şi mănăstirile din Basarabia rămâneau centre naţionale de cultură (7, p. 203). Cercetătorul atribuie un rol chiar mai important mănăstirilor, căci “Pe când clericii de mir cădeau sub influenţa culturii ruse prin seminariile teologice, clerul monahal şi în general, simplii călugări, erau străini de această influenţă, având o legătură continuă cu ţărănimea şi cultura băştinească căreia aparţineau...” (7, p. 201), astfel că “...spiritul bisericesc, cultivat în populaţia basarabeană cu atâta energie ducea în chip vădit la înrădăcinarea, şi în sufletul acestui popor, a cerinţelor vii religioase şi a simţului naţional” (7, p. 329; vezi detalii la 19, p. 308 şi 20, p. 511).

Totuşi, rolul de bază în desfăşurarea mişcării de renaştere naţională au avut-o, sigur că, intelectualitatea şi clericii de mir, care printr-o conlucrare bine direcţionată au reuşit să salveze identitatea românilor basarabeni.

Astfel, chiar prin anii ’80 -’90 ai sec. al XIX-lea mulţi elevi ai Seminarului Teologic de la Chişinău au fost atraşi în Mişcarea Norodnicilor, organizând o bibliotecă secretă. Deşi câţiva ani mai târziu au fost organizate aresturi şi deportări în Siberia, pentru a potoli grevele şi marşurile studenţeşti, anul 1898 a deschis accesul la câteva universităţi de pe teritoriul imperiului a studenţilor absolvenţi ai seminarului. Această decizie a Guvernului rus a avut o mare importanţă pentru tânără generaţie basarabeană, viitorii lideri ai mişcării naţionale. “Paradoxal apare faptul că istoria românilor, precum şi literatura românească se putea studia mult mai uşor la Kiev, Odessa, Moscova sau Petersburg, decât la Chişinău, unde cărţile din regat nu pureau ajunge” (5, p. 84-85).

Aşadar, o mare parte a absolvenţilor Seminarului din Chişinău şi-au creat o cultură serioasă (universală, dar şi naţională) în câteva importante centre universitare. La Universitatea din Dorpat (Estonia) şi-au continuat studiile Gh. Ghicu, Al. Oatul, Vasile Maho, Al. Groapă, N. Siminel, N. Flarov, P. Grosu, absolvenţi ai Seminarului din Chişinău. Aceşti studenţi au organizat “pământenia” basarabeană şi s-au angajat să lupte împotriva ţarismului, susţinând redeşteptarea conştiinţei naţionale a poporului român, inclusiv şi prin organizarea unui cor care îşi începea reprezentaţiile cu “Deşteaptă-te române!”. În acest mod, pe băncile Universităţii de la Dorpat s-a format nucleul oamenilor politici ai Unirii din 1918.

Paralel cu acest proces, în cadrul structurilor bisericeşti basarabene aveau loc diferite încercări de a reveni la “veritabila” credinţă şi lege a  pământului. În timpul păstoriei arhiepiscopului Iacob Piatniţki (1898-1904), fost vicar al Mitropolitului de Kiev, se simte o înviorare în promovarea limbii şi culturii naţionale româneşti, iar succesorul lui – Vladimir Sinchievici (1904-1908) a contribuit şi mai mult la renaşterea naţională (21, p. 292). În cadrul valului de renaştere din 1905-1906 au avut loc câteva Congrese Preoţeşti, la care s-au cerut insistent reitroducerea limbii române în Seminar şi redeschiderea tipografiei, revendicări sprijinite şi de arhiepiscopul Vladimir

. “Tot prin grija bunului păstor Vladimir, care pentru a se da pe sine însuşi exemplu preoţilor ruşi, predica în limba română în Catedrala din Chişinău, din ianuarie 1908 apărea publicaţia “Luminătorul”” (5, p. 91). Sigur că dorinţa arhiepiscopului de a se apropia de populaţia majoritară a indispus autorităţile ţariste, care îl vor înlocui cu Serafim Ciciagov (1908-1914), luptător împotriva culturii naţionale româneşti (vezi detalii 22, p. 294). Au fost luate şi măsuri aspre împotriva seminariştilor, care după greva din 1908 au fost exmatriculaţi in corpore.

După cum afirmă Armand Goşu, “evenimentele anilor 1905-1906 au reprezentat o premieră pentru opinia publică din Regat...” (5, p. 92). Basarabia suscită atenţia Regatului, şi mult mai pregnant, în anii 1917-1918, punctul vârf al redeşteptării naţionale.

Preoţimea a participat activ la întrunirile din primăvara anului 1917, organizând la Chişinău un Congres al Preoţilor şi Învăţătorilor, la care au cerut arhiereu român, autonomie şi un “înalt sfat” cu atribuţii legislative şi executive. Acest Congres extraordinar al clerului basarabean, ţinut la 19-25 aprilie 1917 a exprimat dorinţa unanimă pentru ca “să se înfiinţeze o Mitropolie românească basarabeană, cu mitropolit şi episcopi aleşi de către congresele eparhiale ale acestei eparhii, din sânul şi rândurile românilor basarabeni, iar graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel românesc” (17, p. 6).

Valul de autodeterminare bisericească a Basarabiei a fost impulsionat de “Decretul privind Cultele”, promulgat de Sovietul Suprem Rus la 23 ianuarie 1918, conform căruia “Biserica este separată de stat şi se asigură libertatea de conştiinţă completă” (4, p. 7). Prin urmare, la 26 ianuarie 1918, arhiepiscopul Anastasie a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieţi bisericeşti, ca urmare a independenţei politice faţă de Imperiu. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului Bisericii basarabene faţă de cea română şi la 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitropolitul Pimen al Moldovei. Mitropolitul Moldovei a explicat delegaţiei basarabene că prin independenţa politică a Basarabiei s-a restabilit fosta legătură canonică a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei. A fost elucidată şi chestiunea autonomiei bisericeşti, mitropolitul arătând că această problemă nu poate fi numai a Bisericii basarabene, ea fiind o problemă a întregii Biserici Române.

În urma acestor discuţii, după ce Anastasie s-a retras de la scaunul arhiepiscopal, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca: “P.S. Episcop al Huşilor – Nicodim să conducă afacerile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular” (23, p. 321), menţionând că: “Odată cu trimiterea Prea Sfinţitului Nicodim, atât Sf. Sinod cât şi înaltul guvern au ţinut ca într-un glas să dea încredinţarea că vi se vor îndeplini cu sfinţenie toate dorinţele privitoare la autonomia bisericească de care aveţi nevoie. Încredinţarea aceasta va deveni în curând lege” (24). Astfel, la 16 iunie 1918 Sf. Sinod al B.O.R. publică “Cartea Pastorală” prin care se acordă autonomie Bisericii Basarabene.

  1. Au urmat pe parcursul lunii august mai multe şedinţe cu preoţi şi profesori bisericeşti, în cadrul cărora, sub conducerea lui Nicodim, s-a hotărât desfiinţarea vechilor instituţii clericeşti (Consistoriul duhovnicesc, Sfatul Eparhial, Consistoriul şcolar bisericesc, Administraţia ecumenică) şi înfiinţarea a două structuri noi, care corespundeau necesităţilor politico-religioase de atunci – 1. Administraţia Centrală Eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului; 2. Consistoriul Superior Eparhial (vezi detalii despre structură şi funcţii în 5, p. 226-227).

Prin crearea acestor organe se urmărea ajustarea cât mai oportună şi adecvată a structurilor bisericeşti cu noua realitate, prin urmare, respectându-se specificul şi particularităţile bisericeşti ale Basarabiei.

La 30 decembrie 1919 Sf. Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite cu Ţara, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă că “după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă” (17, p. 7). Biserica din Basarabia, având statutul de Arhiepiscopie, a fost condusă începând cu februarie 1919 de arhipăstorul titular al Chişinăului Gurie Grosu (25 şi 17, p. 7). Astfel, viaţa bisericească din Basarabia a continuat să se dezvolte, având noi împliniri.

Un nou Congres Extraordinar eparhial, întrunit în iulie 1923, a repetat dorinţa unanimă a clerului şi mirenilor ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la treapta de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Basarabiei, iar cele  două noi eparhii basarabene (Episcopia Hotinului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) să rămână episcopii sufragane

, legate canonic de acest scaun (17, p. 14). Această cerere a fost discutată la Sf. Sinod în noiembrie 1923, constatându-se că “ea poate fi considerată ca şi împlinită prin dispoziţiile favorabile care vor fi introduse în proiectul de lege şi în noul statut de organizare a B.O.R.” (17, p. 17).

Realizările pe plan bisericesc continuă prin înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, parte integrantă a Universităţii din Iaşi, care funcţiona în localul fostului Seminar Teologic

. Importanţa acestui eveniment a fost surprinsă poate cel mai bine de Nichifor Crainic care scria că: “Adevărata conştiinţă românească s-a cristalizat în jurul acestei şcoli de ortodoxie naţională” (27, p. 17).

Pe parcursul anului 1927 Adunarea Eparhială de la Chişinău adresează Sf. Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată de jure la gradul de Mitropolie, având ca Mitropolit pe Gurie Grosu. Ca rezultat, Sf. Sinod autorizează pe “Patriarhul Miron Cristea să stabilească momentul şi modalităţile ridicării arhiepiscopului Gurie la rangul de mitropolit” (17, p. 18). În fine, la 21 aprilie 1928, potrivit hotărârii Sf. Sinod, printr-un “Înalt Decret Regal” “...Î.P.S. Gurie Grosu, arhiepiscopul Chişinăului, se ridică la rangul de Mitropolit al Basarabiei”.

Prin acest decret are loc consfinţirea de jure a unui fapt istoric – înregistrarea Mitropoliei Basarabiei – care a cuprins două eparhii: episcopia Hotinului şi episcopia Cetăţii Albe-Ismail. Sub raport canonic-administrativ, Mitropolia Basarabiei era sub jurisdicţia Patriarhiei Române (organizată în 1925). Primul mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1928-1936) a depus toate eforturile pentru a desfăşura o activitate rodnică şi unanim apreciată, dezvoltând viaţa religioasă în Basarabia şi consolidând relaţiile cu toate celelalte provincii româneşti.

În acest mod, lupta pentru independenţă religioasă şi autodeterminare naţional-spirituală începută în Basarabia în timpul ultimelor clipe ale Imperiul Ţarist, şi necesitatea de a promova specificul acestei provincii în cadrul statului Unitar Român au avut ca rezultat firesc şi oportun crearea Mitropoliei Basarabiei, parte integrantă a Patriarhiei Române.

Astfel, legitimitatea acestui fapt istoric nu poate fi pusă la îndoială, fiind o consecinţă juridică a unei realităţi naţional-spirituale a vieţii românilor ortodocşi din Basarabia.  

 

 

I. 4. Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în RSSM

 

Pactul sovieto-german din 23 august 1939 a şocat opinia publică europeană, căci, după ce ani în şir cele două mari puteri totalitare s-au atacat reciproc cu vehemenţă rar întâlnită, deveneau “peste noapte” prietene. Pactul Ribbentrop-Molotov nu a fost un act politic de moment, ci rezultatul unui calcul temeinic elaborat de ambele părţi, fiecare satisfăcându-şi “poftele” expansioniste. De fapt, cele două puteri şi-au delimitat sferele de influenţă în Europa, cu preţul desfiinţării sau mutilării unor state suverane. Printre ele era şi România Mare, care s-a pomenit într-o situaţie internaţională fără precedent. Izolarea politică, diplomatică şi militară a României, creată de erodarea sistemului ei de alianţe, s-a agravat  considerabil prin încheierea acestui pact şi a anexei sale secrete, care constituia un atentat la adresa statului unitar român. 

Aşadar, marile puteri se înţeleseseră asupra sfărâmării integrităţii teritoriale a României, guvernul de la Moscova primind “undă verde” de la Berlin şi Roma pentru anexarea Basarabiei. Astfel, observăm tangenţa cu anul 1812, când, la fel, Basarabia este o “monedă de schimb” sau o “mascotă” pentru jonglarea dintre marile puteri, şi atunci şi acum  - Turcia sau Germania nu aveau nici un drept istoric, juridic sau moral să negocieze pe baza Basarabiei, cedând-o Imperiului Ţarist sau Uniunii Sovietice.

Deci, în urma ocupaţiei sovietice din 1940 Mitropolia Basarabiei a fost silită să-şi întrerupă activitatea. În primul rând trebuie notat că în locul ierarhilor români siliţi să se refugieze la Bucureşti, noile autorităţi sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chişinău. De îndată a dat dispoziţii ca slujbele să se facă în slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte sărbători să se ţină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică. A rămas la Chişinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici (15, p. 125-128).

 “Dacă privim în trecutul Bisericii noastre cu greu se mai pot găsi pagini echivalente în tragism cu cel pe care experimentul comunist le-a adus, o dată cu anul 1940, şi pe meleagurile româneşti”, consemnează cercetătorii domeniului

 (28, p. 99).

Relatările martorilor oculari, făcute după mai bine de 50 ani sunt zguduitoare. Autorităţile bolşevice au comis multe crime chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde se aflase Consistoriul Bisericesc şi fabrica de luminări, iar sovieticii stabiliseră secţia de spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură. La fel, s-au profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti etc., toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, inclusiv şi preoţi. Majoritatea bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, săli de spectacole, cinematografe. Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în relief au fost acoperite cu panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau portretele lui Stalin şi Lenin (30, p. 184-185).

Într-adevăr, instituţiile bisericeşti, preoţii şi slujitorii bisericilor au fost cel mai mult afectaţi de invadarea comunistă. După cum afirmă Mihai Pelin, “mai ales preoţii au fost împiedicaţi să se evacueze, iar bagajele lor erau abuziv confiscate”(31, p. 80). Autorităţile bolşevice separau comunităţile săteşti de conducătorii spirituali prin cele mai odioase metode: - asasinări ale preoţilor; - schilodări; - maltratări psihice şi fizice; - preoţi care au fost arşi de vii etc. Organe represive sovietice au jefuit şi devastat numeroase mănăstiri, cauzând distrugeri materiale însemnate, dar şi pierderi de vieţi umane. Deci, preoţii, au fost printre cei dintâi represaţi şi maltrataţi atât din cauza lipsei de respect a sovieticilor faţă de Biserică, cât şi ca urmare a consideraţiei de care se bucurau slujitorii altarului din parte enoriaşilor.

Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult, maltratarea şi batjocura – acestea sunt cuvintele care descriu situaţia apocaliptică din anul 1940 vis-a-vis de spiritualitatea din Basarabia.

Fluxul de refugiaţi era mare, însă şi mai mare era “jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”(32, p. 10). O parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul  României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei este binecunoscută, iar arestările şi deportările preoţilor au fost cele mai “uşoare” forme ale acestei atitudini.

După intrarea armatei române în Basarabia şi Bucovina de Nord în 1941, autorităţile române au găsit Basarabia şi Bucovina de Nord jefuite şi distruse. S-a început reabilitarea acestei situaţii catastrofale şi,  un rol deosebit a fost acordat Bisericii. Au fost reinstalate clopotele pe biserici, s-au efectuat reparaţii şi curăţenii ale locaşurilor sfinte, care au fost transformate în gunoişti sau depozite. S-au refăcut Catedralele mitropolitane din Chişinău şi Cernăuţi

.

 Însă perioada revenirii acestor provincii la Regatul Român a fost de scurtă durată, căci la 24 august 1944 armata roşie a pătruns în Chişinău, iar calvarul comunismului, început pe teritoriul Basarabiei din anii 1940-1941, continuă şi mai inuman la a doua ocupaţie sovietică, devenită fatală pentru multe valori naţionale române, inclusiv şi pentru Biserica naţională, care a trecut prin momente grele. Printre primele victime ale regimului totalitar au fost preoţii, călugării şi ierarhii basarabeni, iar după 1945 majoritatea clerului românesc a ajuns ţinta represiilor.

În anii de represii feroce 1944-1949, dar şi mai târziu, mulţi preoţi şi călugări au fost arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale U.R.S.S. Cei rămaşi la parohiile lor erau permanent supravegheaţi de organele K.G.B., fiind impuşi la impozite grele şi diferite restricţii. Din cele peste o mie de biserici în Basarabia au fost închise aproximativ 500, între care şi catedrala (Soborul) din Chişinău. Bunurile Bisericii din Basarabia au trecut în proprietatea statului; obiecte de valoare din biserici şi mănăstiri au fost duse la muzeele de stat sau la Patriarhia Moscovei. Noile generaţii de preoţi din Basarabia s-au format în Seminarul din Odesa, iar o parte infimă a ajuns şi la Academiile teologice din Zagorsk (lângă Moscova) şi Leningrad. Unor tineri basarabeni şi bucovineni intraţi în cinul monahal li se încredinţau – după terminarea studiilor teologice – diferite posturi de răspundere în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar cârmuirea unor eparhii din interiorul fostei Uniuni Sovietice, pentru a-i îndepărta de conaţionalii lor. Iar aici, în Basarabia majoritatea parohiilor erau păstorite de preoţi recrutaţi din rândul cântăreţilor şi al credincioşilor, deci fără pregătire teologică. 

În multe parohii au fost numiţi preoţi de alt neam, care au început să slujească în slavoneşte; corurile şi cântăreţii foloseau melodiile specifice Bisericii ruse. S-a introdus “stilul vechi”. Obiectele de cult erau procurate cu mare greutate de la Patriarhia Moscovei, purtând şi ele amprenta artei bisericeşti ruseşti. Lipsa cărţilor de cult în româneşte a fost un alt motiv care a dus la “slavonizarea” cultului, preoţii basarabeni fiind nevoiţi să-şi procure cărţile de cult numai la Moscova. Corespondenţa cu centrul eparhial de la Chişinău se făcea numai în ruseşte. În spiritul acestei politici căsătoriile mixte au constituit un tradiţional mijloc de rusificare.

După 1958 a urmat o nouă etapă în lupta împotriva religiei, fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, încât către anul 1988 rămase deschise numai 193 biserici, în care activau 230 preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi. La fel au fost desfiinţate, rând pe rând, dar mai ales după Hotărârea nr. 18 al şedinţei biroului C. C. al P. C. M. din 23.01.1959, cele aproximativ 20 de mănăstiri şi schituri, rămânând deschisă doar mănăstirea Japca, în care trăiau călugăriţe de naţionalitate rusă şi poloneză, fiind cunoscute încă din perioada interbelică ca partizani ai ideilor panslaviste şi a “stilului vechi”. 

 La  nivelul juridico-administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a fost organizată la Chişinău o simplă Episcopie, (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuţi, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetăţii Albe, Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. La cârma celor două eparhii care au rămas – Chişinău şi Cernăuţi – au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni. Astfel, la Chişinău au fost numiţi: episcopii Ieronim Zaharov (decembrie 1944 – februarie 1947) şi Benedict Poleacov (februarie 1947 – iunie 1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948 – 9 martie 1969), episcopul Varfolomeu Gondarovski (martie 1969 – octombrie 1972), arhiepiscopul Ionatan Karpolovici (octombrie 1972 – mai 1987) şi mitropolit Serapion Fadeev (mai 1987 – iulie 1989) (vezi detalii 15, p. 125-128).

Este bine cunoscută politica antireligioasă a regimului sovietic şi tendinţa lor de a folosi această politică cu scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia. Obiectivele imperiale au fost constant puse în realizare pe parcursul întregii perioade de ocupaţie sovietică nu doar prin intermediul instituţiilor de stat şi a mijloacelor laice, dar şi prin contribuţia Patriarhiei Ruse, cât de paradoxal n-ar fi. Însăşi Patriarhia Rusă, fiind mult reprimată de autorităţi, s-a conformat situaţiei de supunere, activând tacit în vederea susţinerii "regimului nou” şi oprimării spiritualităţii naţionale din Basarabia. 

Astfel, Patriarhia Rusă în perioada sovietică a rămas fidelă autocraţiei statale, rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus), care a însemnat paroxismul profanării ortodoxiei româneşti şi a comis, spre regret, cu ajutorul instituţiei patriarhale, acte criminale nemaiîntălnită în istoria Bisericii.  

 

Bibliografie: 

  1. Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993
  2. Кафедра религиоведения Российской Академии государственной службы при Президенте РФ, «Государство и Церковь в Древней Руси», в «ИСТОРИЯ ГОСУДАРСТВЕННО-ЦЕРКОВНЫХ ОТНОШЕНИЙ В РОССИИ», www.state-religion.ru
  3. Кафедра религиоведения Российской Академии государственной службы при Президенте РФ, «Спор двух столетий росийской истории XVI – XVII: что выше «царство» или «священство»?», в « ИСТОРИЯ ГОСУДАРСТВЕННО-ЦЕРКОВНЫХ ОТНОШЕНИЙ В РОССИИ», www.state-religion.ru
  4. F. Fedorov, «L`Eglise et le culte en U.R.S.S.”, Paris, Editions Sociales, 1945
  5. I. Scurtu, s.a., “Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994”, Editura Europa Nova şi Tempus, Bucureşti 1994
  6. Anton Moraru, “Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993”, Editura Universul, Chişinău, 1995
  7. Nicolae Popovschi, “Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi”, Chişinău, 1931
  8. Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993
  9. Constantin N. Tomescu, “Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 1813. Acte”, în “Arhivele Basarabiei”, nr. 2, 1929
  10. Ştefan Ciobanu, “Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă”, Editura enciclopedică “Gh. Asachi”, Chişinău, 1992
  11. Arhimandritul V. Puiu, “Mănăstirile basarabene”, Chişinău, 1919
  12. L. Moldovan, “Istoria românilor” în “Moldova Suverană”, 05.11.1992
  13. “Buletinul Societăţii istorico-literare “B. P. Haşdeu””, 1922-1923
  14. Ioan Stoicov, “Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă 1812-1917”, Chişinău, 1933
  15. Mircea Păcurariu, “Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc”, Iaşi, 1993
  16. Alexandru Boldur, “Istoria Basarabiei”, Bucureşti, 1992
  17. A. Plămădeală, “Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”, Bucureşti, 1993
  18. Pr., Prof. Petru Buburuz, “Biserica din Moldova: Căile Martirajului”, în revista “Terra Moldaviae”, nr. 1, 1993
  19. N. Popovschi, “Mişcarea de la Balta”, Chişinău, 1925
  20. Zamfir Arbore, “Basarabia în secolul al XIX-lea”, Bucureşti, 1898
  21. Ştefan Berechet, “Mănăstirile”, în Şt. Ciobanu, “Basarabia”, Chişinău, 1993
  22. N. Enea, “Culte”, în Şt. Ciobanu, “Basarabia”, Chişinău, 1993
  23. Şt. Ciobanu, “La Bassarabie, sa population, son passe, sa culture”, 19
  24. Ziarul “Luminătorul”, 15 şi 30 ianuarie 1919
  25. Ziarul “Sfatul Ţării”, 12 ianuarie 1921
  26. Ziarul “Luminătorul”, 1 noiembrie 1926
  27. Veronica Bâtcă, “Ortodoxism şi spiritualitate românească în Basarabia interbelică”, în revista “Cugetul”, nr. 1-2, 1999
  28. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiţă, “Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anii 1940-1941”, în revista “Destin Românesc”, nr. 3, Chişinău – Bucureşti, 1997
  29. Gala Galaction, “Zile basarabene”, Chişinău, 1993
  30. Ion Ţurcanu, “Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua jumătate a anului 1940”, în revista “Patrimoniu”, nr. 1, 1991
  31. Mihai Pelin, “Legendă şi adevăr”, Bucureşti, 1994
  32. Paul Mihail, “Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia”, Chişinău, 1993

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. Cazul Mitropoliei Basarabiei – un conflict religios sau politic

 

II. 1. Renaşterea spiritual – naţională în Republica Moldova şi independenţa statală

 

La mijlocul anilor ’80 ai sec. al XX – lea, întreagă URSS a fost marcat de inevitabilitatea reformelor, care urmau să salveze ceea ce sistemul totalitar a adus la pierzanie: democraţia, libertatea cuvântului şi conştiinţa naţională a popoarelor din URSS. Anume aspectul spiritual-naţional a fost cel care a viat şi a supravieţuit calvarului sovietic şi, la momentul potrivit, a impulsionat toate sferele: politică, socială, economică, în aşa fel, încât putem vorbi despre “restructurarea” lui Gorbaciov ca despre un punct de cotitură în istoria lagărului socialist şi nu numai.

Către 1985 sistemul totalitar se afla în stare de criză şi stagnare completă. Imperiul Sovietic se ruina tot mai mult sub aspectul economic, politic, cultural şi ideologic. Pentru a ameliora situaţia, M. Gorbaciov, A. Iacovlev şi A. Şevarnadze au iniţiat “restructurarea”. Unul dintre imperativele iniţierii “restructurării” a fost acutizarea relaţiilor dintre “naţiile socialiste”.(1, p. 526)

Vorbind despre relaţiile naţionale din Moldova, trebuie să menţionăm că în perioada sovietică s-au acumulat mai multe deformări esenţiale, cele mai semnificative fiind: totalitarism, şovinismul rus ca politică de stat, intimidarea populaţiei băştinaşe, colectivizarea forţată, deportările, stabilirea regimului de frică, supracentralizarea, birocratismul etc.

Desigur, pe parcursul tuturor deceniilor sovietice a fost completamente ignorat dreptul naţiunilor la autodeterminare. “Acest principiu, deşi stipulat în Constituţia URSS, n-a fost realizat în nici un caz” (1, p. 526). Însă, “cea mai mare tragedie a populaţiei băştinaşe din Moldova a fost politica antinaţională, etnodemografică orientată spre deznaţionalizarea şi rusificarea românilor locali, promovată rigid pe parcursul unei jumătăţi de secol. Toată puterea de stat în RSSM aparţinea nu autohtonilor, ci unui grup de persoane, instalat de Moscova în republica noastră, care uzurpa puterea de stat prin intermediul structurilor partidului comunist” (1, p. 527).

Nu ne propunem să desfăşurăm latura politico-economică a procesului de “restructurare”, ci stăruim doar asupra aspectului spiritual-naţional de la sfârşitul anilor ’80 – începutul celor’90 ai secolului trecut.

Numeroase studii au arătat că românismul în Basarabia a viat clandestin pe tot parcursul perioadei sovietice. Însă, în virtutea condiţiilor inumane, nu au fost posibile acte pro-române prea curajoase. Doar către 1988 mişcarea de eliberare naţională se amplifică spectaculos, în pofida politicii şovine a forţelor totalitare.

Societatea basarabeană a fost invadată de apariţia numeroaselor organizaţii neguvernamentale, care aveau obiective politice, cultural-istorice şi naţionale. În mod constant, ideea renaşterii spirituale era prezentă în programele şi strategiile fiecărei organizaţii obşteşti din acea vreme (Frontul Popular, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Naţional Creştin, Partidul Social Democrat, Societăţile “Mitropolitul Varlaam”, “Limba noastră cea Română”, “Dunărea şi marea”, “Moldova democratică”, “Liga medicilor din Moldova”, “Liga democrat-creştină a femeilor din Moldova”, “Liga Pedagogilor” etc.). Mass-media, la fel, s-a “îmbogăţit” cu un şir de ziare democratice – “Nistru”, “Literatura şi Arta”, “Glasul”, “Orizontul”, “Învăţământul public” etc.

“Un mare rol în opera de democratizare şi restructurare a societăţii l-au jucat primele alegeri libere din 1989 şi 1990, care au demonstrat că masele au votat pentru democraţie, pentru restructurare, pentru renaştere naţională şi progres social” (1, p. 532-533).

Euforia anilor 1989-1991 a fost sub semnul Frontului Popular, care avea iniţiativa politică, şi a organizat numeroase activităţi, au susţinut şi dezvoltat procesul democratizării vieţii politice din Basarabia. În acelaşi timp, şi manifestările cenaclului “A. Mateevici” adunau intelectualitatea (savanţi, scriitori) cu oameni devotaţi idealurilor naţionale şi libertăţii.

Graţiei viului interes şi energiei din partea acestor patrioţi, susţinuţi de Marile Adunări Naţionale, pe parcursul anilor 1989-1991 au fost realizaţi paşi importanţi pe calea democratizării: revenirea la grafia latină a limbii române; decretarea suveranităţii RSSM; instituirea tricolorului şi a stemei de stat, care reflecta heraldica tradiţională a românilor moldoveni; 31 August – sărbătoarea “Limba noastră”; declararea Pactului Ribbentrop – Molotov nul şi neavenit. Un rol anumit în însănătoşirea vieţii politice şi depăşirea sistemului totalitar a fost demontarea structurilor statale comuniste, şi în primul rând schimbarea denumirilor (din RSSM în Republica Moldova şi Parlamentul RSSM în Parlamentul RM), interzicerea activităţii Partidului Comunist din Moldova, transformarea structurilor politico-sociale etc. Acest proces nu a fost deloc simplu, pentru că, evident, în spatele acestor schimbări, rămâneau mentalitatea şi interesele meschine ale comuniştilor convinşi, care au organizat în august 1991 puciul militar de la Moscova.

“În ciuda politicii de subminare a situaţiei din R. Moldova promovată de forţele proimperiale interne şi externe, la 19 august 1991, preşedintele M. Snegur, Parlamentul R. Moldova au condamnat cu vehemenţă piciul militaro-comunist de la Moscova”(1, p. 537). Deşi au existat şi forţe care au încercat să susţină puciul comunist (elemente din Transnistria), totuşi roata istoriei nu a putut fi dată înapoi. În câteva zile după puci, la iniţiativa Frontului Popular a fost convocată Marea Adunare Naţională, la care au participat 100 mii reprezentanţi care s-au pronunţat împotriva puciştilor moscoviţi şi locali. Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 a fost numită pe drept “ora de vârf a istoriei Moldovei”, “sărbătoare a dreptăţii” (2), deoarece pe fonul ei, Parlamentul RM a adoptat în unanimitate “Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova”. Declaraţia a garantat exercitarea “drepturilor sociale, economice, culturale, a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor R.M., inclusiv şi ale persoanelor care aparţin grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale altor documente adoptate ulterior” (3).

Astfel, drumul spre o nouă realitate politică, economică, socială şi spirituală a fost deschis. Un drum pe care urma să-l paveze însăşi noua elită politico-culturală din Republica Moldova.

 

Bibliografie:

  1. Anton Moraru, Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1999, Chişinău, 1995.
  2. Ziarul Moldova Suverană, 28 august 1991.
  3. Ziarul Tineretul liber, 30 august 1992. 

 

 

II. 2. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei 

 

Destrămarea Uniunii Sovietice precedată de atenuarea propagandei antireligioase au favorizat reanimarea vieţii bisericeşti. Începând cu anul 1989 s-au redeschis biserici, mănăstiri şi şcoli teologice. O parte a preoţilor au participat la acţiunile culturale de renaştere naţională. Şi împreună cu enoriaşii au reuşit să restabilească viaţa bisericească, iar în biserici a revenit limba română. Valul mişcării naţionale din Basarabia a fost, însă, altfel recepţionat de centrul comunist – Moscova şi, ca o contracarare a tendinţelor de independenţă politică şi cultural – spirituală a Moldovei, a fost înscenată necesitatea creării r.m.n. – ului, ca o soluţie pentru aşa-zisa “tensiune interetnică”, care tam-nisam a apărut şi s-a dezvoltat până la punctul de a trece într-un război. Astfel, provocarea şi declanşarea conflictului armat de pe Nistru nu a fost altceva decât o “nouă strategie şi metodă rusească de a nu-şi pierde zona de influenţă în Balcani” şi, în acelaşi timp, de a evita revenirea R. Moldova în albia sa istorico – culturală – în spaţiul românesc unitar. În aşa fel, fără a intra în subtilităţile acestui conflict, vom spune doar că consecinţele lui sunt grave pentru Republica Moldova, în special pentru că suntem puşi în situaţia de “şah-mat” vis-à-vis de ideea conştiinţei naţionale

. Reieşind din situaţia creată către anii 1991 – 1992 vom arăta că nu doar sub aspect geo-politic Moldova a avut disconfort, ci şi în plan spiritual.

Dacă din punct de vedere politic era impusă păstrarea status – quo-ului, atunci a rămas posibilitatea realizării unei unităţi cultural – spirituale a Basarabiei cu România şi anume prin revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub jurisdicţia Patriarhiei Române, aşa după cum prevede canonul 34 apostolic. Din acest moment au pornit “maşinaţiile Patriarhiei Moscovei în sensul de a stârni pe unii din ortodocşii basarabeni de a preveni orice apropiere a fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi Cernăuţilor de Patriarhia Română. Incidentele sângeroase de pe Nistru şi-au găsit astfel un corespondent ecleziastic” (5). Însă, din păcate au existat şi mulţi preoţi care, fiind rodul regimului sovietic, au rămas docili Moscovei şi au ignorat valorile naţional – spirituale ale cetăţenilor din R. Moldova. Spre regret, în fruntea lor a stat însuşi continuatorul şi succesorul lui Serapion – P.S. Vladimir

 

Realitatea bisericească în R. Moldova era de aşa natură, încât o putem caracteriza prin expresia – “perioada post – serapionistă” – accentuând asupra numeroaselor trăsături sovietice şi neocomuniste care au penetrat “spiritualitatea de comandă” a R.S.S.M. Deci, sigur că, chiar dacă tendinţa anilor `90 era naţional – spirituală, nu toate categoriile sociale au fost fidele acestor idealuri şi au existat mulţi preoţi, care încă din timpul lui P.S. Serapion susţineau regimul sovietic, prigoneau limba şi cultura naţională românească. Presa vremii a înregistrat diverse plângeri şi nemulţumiri din partea enoriaşilor care cereau preoţi cinstiţi şi fideli idealurilor creştine. De exemplu, în ziarul “Moldova Suverană” din 29 mai 1992 a fost publicat un articol “Vrem un preot cinstit” care însera o scrisoare deschisă  a enoriaşilor din satul, Peresecina, Orhrei, în care se declară că “nu doresc să-l primească pe preotul Andrei Braşoveanu, care are o rea reputaţie, şi care a fost trimis aici de Î.P.S. Vladimir” (2). La nota redacţiei se precizează că astfel de cazuri sunt multe şi scrisorile care vin de la enoriaşi sunt trimise la eparhie, însă fără succes, deoarece nu parvine nici un răspuns. Deci, Eparhia Chişinăului nu a luat nici o măsură de a remedia situaţia, chiar dacă a fost sesizată de nenumărate ori∗∗

. Explicaţia e simplă – după cum spunea preotul Vasile Petrache într-un interviu acordat Antoninei Sârbu – “mentalitatea nu s-a schimbat. Preoţii cei mai buni suferă şi astăzi” (3).

Paralel cu lupta politico-militară purtată de Rusia (Armata a 14-a şi clica de la Tiraspol) cu R. Moldova, s-a mărit şi au devenit mai insistente tensiunile din partea Patriarhiei Moscovei. În vederea anihilării situaţiei presante, Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României, adresează o scrisoare Sanctităţii Sale Alexei al II-lea la 2 aprilie 1992 în care, printre altele, se menţionează: “…că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova, spre a nu se agrava şi mai mult situaţia din regiune” (1, p. 19-20). În ziua următoare, la 3 aprilie 1992 a fost adresat un “Memoriu” din partea a 52 deputaţi de la Chişinău către Sanctitatea Sa Alexei al II-lea şi Prea Fericitul Teoctist în care se cere “iniţierea de urgenţă a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român şi să aşeze pe temeiurile fireşti raporturile interortodoxe româno-ruse” (1, p. 22). Fiind sesizat de acest “Memoriu”, Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit în şedinţă la 9 aprilie 1992, examinând problemele puse în discuţie. Astfel, a fost difuzat “Comunicatul…” prin care se anunţă “poziţia oficială a Patriarhiei Române privind situaţia bisericească din Basarabia şi Bucovina de Nord” (1, p. 23). În document se stabileşte că “Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale Pactului Ribbentrop – Molotov (…) …delegaţia Bisericii Ortodoxe la Constantinopol a convenit cu delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse să înceapă convorbiri frăţeşti pentru repararea nedreptăţilor cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de Pactului Ribbentrop – Molotov” (1, p. 23). În acest fel, “Comunicatul…” exprima ideea restabilirii “unităţii administrative bisericeşti dintre fraţii români ortodocşi de o parte şi de alta a Prutului” (1, p. 24).

Deci, către 1992 situaţia bisericească din R. Moldova era paradoxală deoarece intelectualii şi o parte din credincioşii luptau pentru independenţa faţă de Moscova, iar în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova s-au creat trei grupări: 

  1. “Prima, cea mai numeroasă, reprezintă grupa conservativă, ce luptă în mod deschis şi din umbră cu toate metodele şi formele legitime şi nelegitime pentru păstrarea Bisericii moldoveneşti în cadrul jurisdicţiei Bisericii de la Moscova. ““Frica” faţă de unirea cu România, pierderea fotoliilor, incapacitatea de-a munci conform legii bisericeşti adie a “serapionism şovin rusesc”…” (4). 
  2. A doua categorie o reprezintă susţinătorii unirii spirituale – deci, trecerea Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. 
  3. Iar a treia direcţie o reprezintă cei care luptă pentru independenţă şi autonomie. Însă aici există unele subtilităţi: nu putem vorbi despre o independenţă totală, pentru că, după cum spunea preotul Vasile Petrache: “Două Biserici autocefale române nu pot fi …nu putem pretinde la o Biserică autocefală moldovenească.” (3).

De fapt, această divizare în rândul clericilor poate fi simplificată până la o ecuaţie cu două variabile: 

  1. cei care în virtutea dreptului canonic şi a adevărului istoric, tind spre autonomia Bisericii din Moldova sub jurisdicţia Patriarhiei Române; 
  2. cei care au rămas fideli vechiului regim, care şi-au realizat până în acel moment interesele personale sub rasa de preot şi nu doreau să o piardă. Anume de aceştia şi s-a folosit Patriarhia Rusă, care, în umbră, îşi promova interesul - să nu scape de sub influenţa şi controlul său ceea ce Rusia a pierdut prin destrămarea Uniunii Sovietice.

În aşa mod, paralel cu agresiunea Moscovei asupra R. Moldova (Conflictul Transnistrean), a demarat şi un atac spiritual din partea Patriarhiei Moscovei, lovind în Biserica moldavă în modul cel mai puţin creştinesc – dezbinând pe credincioşi şi corupându-i în cele mai odioase maniere pur sovietice.

Deci, în loc să purceadă la un dialog frăţesc cu Patriarhia Română în vederea anihilării consecinţelor Pactului Ribbentrop – Molotov (aşa cum a propus Patriarhul Teoctist), începând cu primăvara anului 1992 este lansată şi abil vehiculată paradigma “românizării” şi “unificării cu România”. Ca urmare, pe plan politic s-au declanşat evenimentele regretabile de pe Nistru, iar în plan bisericesc, totul a evoluat mai lent, însă, la fel de distrugător.

Iniţiatorii şi susţinătorii acestei campanii au fost clericii din anturajul Î.P.S. Vladimir, care “atacă prin fel de fel de metode murdare pe toţi  ceilalţi preoţi cu vederi naţionale şi de bună credinţă” (6). Ei ţineau predici cu caracter antiromânesc, săvârşeau calomnii şi “expediau pe adresa conducerii de stat o serie de telegrame şi scrisori tip, care emană duşmănie la adresa naţiunii române şi a Bisericii Româneşti” (7). După cum afirmă Mitropolitul Banatului, Nicolae, “Vladimir însuşi a provocat mai multe tulburări la Chişinău stârnind pornirile “românofobe” ale unor clerici şi credincioşi din subordinea sa” (5). Ca reacţie la aceste maltratări (politice şi bisericeşti) Episcopul de Bălţi – P.S. Petru Păduraru – adresează la 30 iunie 1992 o telegramă Patriarhului Rus, Alexei la II-lea, prin care informează despre situaţia nefastă şi solicită ajutorul Patriarhului în soluţionarea ei, însă, Alexei al II-lea nu a binevoit să răspundă.

O săptămână mai târziu, la 5 august 1992 un grup de 53 preoţi, având ca lider pe Arhiepiscopul Vladimir, arhimandritul Marchel Mihăiescu (Râbniţa), protoiereul Vitalie Roşca (Drăsliceni, Criuleni) vin în audienţă la preşedintele M. Snegur şi prim-ministru A. Sangheli, adresându-le o scrisoare din partea a 34 clerici, prin care se scoate în evidenţă “pericolul românizării” Bisericii (Vezi 7). În acelaşi timp, la 7 august Î.P.S. Vladimir a convocat o Adunare Eparhială cu uşile închise în incinta Catedralei Mitropolitane “Naşterea Domnului” din Chişinău în vederea discutării acţiunilor Episcopului Petru, învinuit de naţionalism românesc. În contrast cu tendinţele române ale lui Petru, Vladimir a asigurat şi recunoscut comuniunea pentru totdeauna cu Patriarhia Moscovei. S-a discutat şi problema separării Cultelor în cadrul Ministerului Culturii (ministrul Ion Ungureanu fiind considerat pro-român) şi creării unui departament separat. Aceasta pentru a avea o independenţă totală şi pentru a avea la dispoziţia lor şi guvernul, prin acest departament separat. Au fost dezbătute şi demersurile oficiale ale Patriarhului şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Patriarhia Moscovei pentru ca Arhiepiscopia Chişinăului să revină la Patriarhia Română (detalii în 11). Este de menţionat un detaliu important, anume că adunarea contravenea dispoziţiilor “Statutului pentru organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Ruse”, art. al 28-lea; conform Statutului, adunarea trebuia să fie deschisă şi compusă dintr-un număr egal de preoţi şi mireni (pe când la ea au participat doar preoţi – cca. 100), şi la discuţia care se preconizase trebuia să participe şi Episcopul Petru.

Deci, Adunarea Eparhială din 7 august a fost convocată necanonic, însă aceasta nu i-a împiedicat pe preoţii prezenţi să “dezvolte până la paroxism isteria antiromânească” (7). Circa o mie mireni din Chişinău şi împrejurări au pichetat această manifestare necanonică a Arhiepiscopului Vladimir, însă – fără vreun rezultat. Pentru a sesiza conducerea de stat, informând-o despre politica antiromânească a lui Î.P.S. Vladimir, Episcopul Petru adresează o scrisoare oficială preşedintelui M. Snegur, la 11 august 1992. În această adresare, P.S. Petru citează decizia din 31 august 1991 a Patriarhului Alexei al II-lea despre drepturile episcopilor de Bălţi şi Bender. Conducerea rămâne, aparent, indiferentă, neluând nici o măsură pentru contracararea acestor fărădelegi.

Acţiunile de represie şi maltratare a Episcopului de Bălţi continuă prin organizarea de către Î.P.S. Vladimir a unei noi Adunări Eparhiale la Bălţi, în ziua de 24 august 1992. La ea au participat cca. 300 preoţi, care, după unele surse (7), au fost ameninţaţi cu pedepse grele în caz de neascultare. Iarăşi încălcându-se Statutul bisericesc, s-a decis demiterea Episcopului de Bălţi, Petru. Această hotărâre este necanonică şi contravine mai multor principii (pentru detalii vezi 8): 

  1. Amestec. Î.P.S. Vladimir prin acţiunile sale a încălcat decizia din 31 august 1991 a Patriarhului Alexei al II-lea despre drepturile episcopului de Bălţi.
  2. Demisie. Episcopul nu poate fi înlocuit decât dacă îşi dă demisia sau este caterisit (canonul 16, Sinodul I şi II Ecumenice). Astfel, nu a existat nici un argument canonic pentru demisia lui P.S. Petru.
  3. Foruri judecătoreşti. Episcopul care are vreo neînţelegere cu alt episcop să se judece de Sinodul de care depind (canonul 3 de la Sardica).

În acest fel, toate neînţelegerile ar fi trebuit să se judece şi să se rezolve la Sinodul rusesc şi nu cu metodele şi forţele locale. Iar Î.P.S. Vladimir nu a apelat la acest forum, dorind să rezolve la nivel local, dar necanonic, neînţelegerile cu Episcopul Petru. Ultimul, la rândul său, neavând posibilitate de a se apăra la adunare (fiind huiduit de unii preoţi), a procedat conform canoanelor bisericeşti şi în seara zilei de 24 august a trimis Patriarhului Alexei al II-lea un mesaj prin care anunţă despre organizarea adunării şi caracterul anticanonic, evidenţiind şi faptul că “Arhiepiscopul Vladimir a anunţat în cadrul adunării anularea hotărârii din 31 august 1991 a Sanctităţii Voastre (…). Această declaraţie a fost făcută lăsându-se să se înţeleagă că sanctitatea Voastră aţi binecuvântat-o (…). Fărădelegile sistematice din cadrul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova exercită o influenţă nefastă asupra vieţii interne a statului nostru (...). Vă aducem la cunoştinţă că toată responsabilitatea pentru înrăutăţirea în continuare a situaţiei îi revine totalmente Arhiepiscopului Vladimir Cantarean şi adepţilor lui antiromâni politizaţi” (9).

A doua zi, în timp ce Episcopul Petru venise la Chişinău pentru a discuta cu Arhiepiscopul Vladimir cele întâmplate în ajun, in grup de preoţi, în frunte cu Ioan Vulpe şi Vitalie Roşca, au atacat reşedinţa episcopală de la Bălţi. Devastând Episcopia, ei au sustras documente, bani, bunuri şi sigiliile oficiale. Întorcându-se la Bălţi, Episcopul Petru constată devastarea sediului episcopal şi adresează Patriarhului de la Moscova un al doilea mesaj prin care anunţă fărădelegea comisă şi cere ocrotirea Patriarhală de la Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea faţă de dezmăţul unui grup de preoţi în frunte cu Î.P.S. Vladimir (7).

În acest mod, Episcopul de Bălţi se adresa, conform canoanelor, la Patriarhia Moscovei pentru a fi luate măsuri după regulamentul bisericesc, care prevede pentru astfel de fărădelegi “Caterisire”(oprirea de la săvârşirea Sfintelor Taine şi abolirea funcţiei administrative a clerului găsit vinovat)

. Însă, ambele adresări ale lui P.S. Petru către Patriarhia Moscovei au rămas fără răspuns şi acţiunile necanonice ale preoţilor susţinători ai lui Î.P.S. Vladimir nu numai că nu au fost pedepsite, ci nici stopate nu au fost, ele continuând şi mai violent. În data de 2 septembrie 1992 au mai fost comise agresiuni în regiunea sediului Episcopal din Bălţi, autorii, fiind aceiaşi ca şi în ziua de 25 august. 

În condiţiile în care Patriarhul Rus nu a luat nici o măsură, la 2 septembrie 1992 Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresează lui Alexei al II-lea o telegramă oficială prin care încearcă să-L sesizeze pentru a porni procesul de reglementare a neînţelegerilor

 La acest apel, însă, Patriarhul Teoctist nu a primit nici un răspuns.

Fărădelegile au continuat şi în zilele de 3 septembrie, când preoţii asediatori au venit însoţiţi de un pluton de militari ai regimului separatist. Paralel cu aceste agresiuni s-au desfăşurat şi acţiunile de dezinformare a opiniei publice: Moldova – Pres a remis spre difuzare informaţia că în ziua de 4 septembrie 1992 la reşedinţa Eparhiei Chişinăului şi Moldovei a avut loc o întrevedere între Î.P.S. Vladimir şi dl. Ion Bistreanu, însărcinat cu afaceri al României în R. Moldova. La discuţie au luat parte dl. Ion Ţurcanu, consilier cu probleme de cultură şi presă al Ambasadei României, preoţii Gheorghe Moroşan, secretar eparhial, Vitalie Roşca şi Zosim Toia, consilieri eparhiali. S-au discutat ultimele evenimente din viaţa Bisericii Ortodoxe din Moldova. Exprimându-şi îngrijorarea faţă de unele manifestări de românofobie din partea unor reprezentanţi ai clerului, Î.P.S. Vladimir a menţionat că asemenea manifestări nu au loc în Biserica Ortodoxă din Moldova ci, dimpotrivă, se fac tot mai mulţi paşi spre stabilirea relaţiilor cât mai strânse cu fraţii ortodocşi din dreapta Prutului (12). Deci, la această întrevedere cu reprezentantul României, Î.P.S. Vladimir nu relatează situaţia de facto din Republică, ci induce în eroare şi asigură de prietenia sa Biserica Română. 

Pentru a demonstra această maşinaţie a Î.P.S. Vladimir, e destul să spunem că doar peste câteva zile, la 8 septembrie 1992, el a organizat o nouă “Adunare Eparhială” la care au participat, sub ameninţare cu pedeapsa, cca. 100 preoţi. De data aceasta au fost admişi să asiste şi reprezentanţii mass-media, însă mirenii iarăşi nu au participat. La ordinea de zi a adunării au fost două subiecte: primul se referă la situaţia din Biserică şi relaţiile ei cu Ministerul Culturii şi Cultelor, punându-se problema separării Cultelor de Cultură, iar al doilea subiect viza soarta Episcopului de Bălţi, P.S. Petru şi anume – destituirea şi numirea lui pe alt post (vezi 13). Î.P.S. Vladimir a început adunarea prin citirea scrisorii Episcopului de Tighina – Vichentie, care susţine despărţirea cultelor de Ministerul Culturii şi Cultelor. Preoţii care se aflau la adunare nu aveau dreptul să iasă din curte până nu-şi puneau semnătura că doresc să se separe de Ministerul Culturii. Astfel, s-a alcătuit şi s-a citit o scrisoare colectivă adresată Preşedintelui R. Moldova în care se insistă să se procedeze la delimitarea Cultelor de Cultură. Privitor la subiectul al doilea – s-au făcut declaraţii antiromâneşti, condamnându-se atitudinea Episcopului Petru şi cerându-se expulzarea Prea Sfinţiei Sale din cuprinsul Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. 

La 10 septembrie sediul Episcopiei de la Bălţi este iarăşi asaltat de preoţi din anturajul lui Î.P.S. Vladimir, însoţiţi de peste 30 badygarzi, aduşi din zona conflictului armat din Transnistria. “Atacanţii, toţi vorbitori de limba rusă, au fost conduşi de Igor Glaidukevici şi Alexandr Tomazenko, cetăţeni ai aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene, recomandaţi de demnitari importanţi din administraţia transnistreană: Liubov Vedenikova, pe atunci “ministru interimar al ştiinţei, învăţământului, culturii şi cultelor”, şi Pavel Viktorovici Voroncenko, cetăţean al Federaţiei Ruse, “specialist principal pentru problemele cultului ortodox” în acelaşi “minister”, emisar neoficial al Patriarhului Alexei al II-lea în Transnistria şi fost intendent al mănăstirii “Sfântul Daniil” de lângă Moscova” (7). Deşi s-au spart porţile Episcopiei, poliţia bălţeană nu a intervenit, prin aceasta încurajând şi susţinând atacatorii.

Paroxismul acestor agresiuni a fost atins în ziua de 14 septembrie, când în reşedinţa Episcopiei din Bălţi a fost instalat şi împuternicit, de Arhiepiscopul Vladimir, Marchel Mihăiescu, unul dintre preoţi cei mai corupţi, românofobi şi susţinător al regimului anticostituţional de la Tiraspol

. În rezultatul acestei “ocupări”, Episcopul Petru a fost expulzat din Eparhie, rămânând fără locuinţă, fără acte şi mijloace de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă, căreia Episcopul Petru s-a adresat de mai multe ori după ajutor şi protecţie, nu a manifestat nici o grijă pentru a restabili ordinea în eparhia respectivă. Organele şi autorităţile de stat ale R. Moldova au tratat acest caz cu indiferenţă şi cinism, lăsându-l pe Episcopul Petru şi susţinătorii lui pradă agresiunii din partea Arhiepiscopului Vladimir şi a preoţilor săi. Din acest moment a început prigonirea şi scoaterea forţată din parohii a preoţilor români susţinători ai Episcopului Petru.

Societatea civilă însă, prin intelectualii şi credincioşii săi patrioţi, a luat atitudine, publicând în mass-media locală şi republicană diferite proteste, apeluri şi declaraţii relevante la acest caz (vezi 14, 15). În aceste apeluri se cerea:

  1. Încetarea prigonirii şi maltratării Episcopului Petru şi a preoţilor săi.
  2. Pedepsirea preoţilor din anturajul lui Î.P.S. Vladimir şi lipsirea acestuia de calitatea de arhiepiscop al Chişinăului.
  3. Respingerea ideii separării Cultelor de Ministerul Culturii şi Cultelor.
  4. Restabilirea adevărului istoric şi canonic prin reîntoarcerea Bisericii din Moldova la sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Însuşi P.S. Petru a adresat un “Apel către intelectualii din R. Moldova şi România, către poporul român dreptcredincios” în care printre altele menţionează: “Cei care au furat Căpriana, au devastat Catedrala Naşterii Domnului din oraşul Chişinău, azi şi-au îndreptat acţiunile murdare asupra Episcopiei de Bălţi. Ceea ce nu reuşeşte politica imperială a Rusiei, intenţionează să înfăptuiască Arhiepiscopul Vladimir şi anturajul său” (16).

Într-adevăr, dreptcredincioşii si-au unit şi direcţionat eforturile lor de susţinere a Episcopului Petru (iar prin aceasta, de fapt, susţinerea ideii de revenire canonică sub jurisdicţia Patriarhiei Române) şi la 18 septembrie 1992 la Chişinău se organizează şi înregistrează Frăţia Ortodoxă “Sf. Ştefan cel Mare”, care întruneşte atât clerici cât şi mireni. Dintre obiectivele Frăţiei, menţionăm propăşirea naţiunii române şi unitatea Bisericii neamului. În aşa fel desfăşurând o activitate naţional-patriotică, Frăţia se orienta pentru a face o serie de declaraţii adresate autorităţilor civile şi bisericeşti (17). În aşa împrejurări, la 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială de reconstituire a Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi) adoptă hotărârea de a reactiva Mitropolia de până la ocupaţia sovietică şi alege pe P.S. Petru ca Locţiitor de Mitropolit, iar la 19 decembrie acelaşi an, Patriarhia Română a recunoscut oficial printr-un Act Patriarhal şi Sinodal reactivarea acestei formaţiuni bisericeşti sub jurisdicţia sa. 

Astfel, putem vorbi despre o delimitare clară a societăţii din R. Moldova începând cu 1992 în două părţi: 

  1. susţinătorii aşa-zisei “autonomii”, dar de fapt supunerii faţă de Moscova.
  2. adepţii pentru revenirea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române şi reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Lupta dintre aceste două grupări a şi constituit esenţa conflictului în cazul Mitropoliei Basarabiei pe care o vom examina sistematic în subcapitolele ulterioare.

 

 

 

Bibliografie:

Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.

  1. Vrem un preot cinstit, în ziarul Moldova Suverană, nr. 44 (17914), 29 martie 1992.
  2. Antonina Sârbu, Şi va fi o singură turmă şi un singur păstor, în ziarul Moldova Suverană, nr. 53 (17923), 16 aprilie 1992.
  3. D. Fetescu, Autocefalie, autonomie sau călcâiul Moscovei, în ziarul Moldova Suverană, nr. 128 (17998), 8 septembrie 1992.
  4. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Privind o hartă mai veche, în ziarul Ţara, nr. 45 (115), 3 noiembrie 1992.
  5. Ziarul Ţara, nr. 46 (116), 10 noiembrie 1992.
  6. Vlad Cubreacov, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Eparhia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în revista Alfa şi Omega, nr. 14, anul I, 16-31 august 1995.
  7. Octavian Băieş, preot, Scurt îndreptar canonic, în ziarul Ţara, nr. 45 (115), 3 noiembrie 1992.
  8. Mesajul trimis de Episcopul Petru al Bălţilor Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, în ziarul Ţara, nr. 37 (107), 8 septembrie 1992.
  9. Sanctităţii Sale Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, în Idem.
  10. Adunarea Eparhială, în ziarul Moldova Suverană, nr. 114 (17984), 12 august 1992.
  11. La Eparhia Chişinăului şi Moldovei, în ziarul Moldova Suverană, nr. 128 (17998), 8 septembrie 1992.
  12. Antonina Sârbu, Complot împotriva conducerii, în ziarul Moldova Suverană, nr. 135 (18005), 19 septembrie 1992.
  13. Dumitru Cârlan, diacon, Declaraţie – Protest, în ziarul Ţara, nr. 39 (109), 22 septembrie 1992.
  14. Declaraţia F.P.C.D., secţia Bălţi, şi Către Parlamentul Republicii Moldova, în Idem.
  15. Apel către intelectualii din Republica Moldova şi România, către poporul român dreptcredincios, în Idem.
  16. Sfântul Ştefan în luptă cu serapion şi K., în Idem.

 

 

II. 3. Reacţia Patriarhiei Moscovei la reactivarea Mitropoliei Basarabiei

 

După 70 de ani de asuprire, viaţa religioasă în U.R.S.S. a înregistrat o schimbare fundamentală excepţională, bucurându-se de libertate şi, în mod paradoxal, de toleranţă din partea statului comunist. Această nouă situaţie de la sfârşitul anilor `80, era atât de surprinzătoare şi părea neverosimilă, pentru că era generată nu de o mişcare naţional – spirituală şi nici din interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse, ci de conducerea de vârf a partidului comunist şi a U.R.S.S. în frunte cu Mihail Gorbaceov. Libertatea de expresie şi a conştiinţei confesionale au spart vechile clişee de relaţie dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul comunist. Schimbarea paradigmei Stat – Biserică de către statul comunist şi, într-un fel impusă Patriarhiei Moscovei, a fost primită de către cea din urmă cu mari rezerve. Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind adânc implicată în colaborare (mai mult din constrângere decât din voie) cu structurile comuniste de conducere şi represive (KGB), nu a fost pregătită pentru o nouă relaţie dintre Stat şi Biserică, în care în loc să susţină politica statului, Biserica era lăsată liberă în dezvoltarea ei, astfel, realizând de facto separarea reală dintre puterea laică şi cea bisericească.

După destrămarea U.R.S.S. în 1991, Biserica Ortodoxă Rusă a depus un efort considerabil pentru a nu urma soarta Imperiului Sovietic. Astfel, s-a creat o situaţie paradoxală, comparabilă cu prezenţa militară rusă în noile state independente din lagărul sovietic, în care, pe plan spiritual, un stat străin, cum este Federaţia Rusă, conduce prin Patriarhia Moscovei, viaţa bisericească din spaţiul altor state vecine (Ucraina, Belarusi, Moldova, Estonia). O astfel de situaţie reprezintă un amestec flagrant în treburile interne ale statelor respective. Însă, Biserica Ortodoxă Rusă îşi motivează poziţia sa de monopolist a vieţii religioase în fostele republici sovietice prin afirmarea că “după destrămarea U.R.S.S., ortodoxia va deveni un nucleu de unitate”(1, p. 1). Aici, sub ortodoxie nu se înţelege pur şi simplu dreapta credinţă a creştinilor de rit bizantin, ci Biserica Ortodoxă Rusă – “mama spirituală” a popoarelor din Ucraina, Rusia şi Moldova. Este evident, că poziţia Patriarhiei Moscovei faţă de fostele republici sovietice pe plan spiritual a rămas cea imperialistă, conform ideologiei: “Moscova – a treia Romă, iar Rusia – succesoarea Bizanţului”.

Această politică imperialistă a Bisericii Ortodoxe Ruse a fost contestată după 1991, atât pe plan intern (de către o parte din structurile bisericeşti locale din Ucraina, Estonia şi Moldova, unde s-au creat Bisericile Ortodoxe în afara jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei), cât şi pe plan interbisericesc (cazul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol care niciodată nu a recunoscut jurisdicţia Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii Ortodoxe din Estonia şi cazul Patriarhiei Române de sub jurisdicţia căreia în 1940 a fost smulsă Basarabia de către Uniunea Sovietică).

În cazul Mitropoliei Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea ei. Din acest motiv întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române au iniţiat o convorbire frăţească cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru repararea nedreptăţii cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de pactul Ribbentrop – Molotov în urma căruia Basarabia în mod forţat a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Însă, această iniţiativă a Patriarhiei Române, lansată pe data de 9 aprilie 1992, a fost interpretată de către partea rusă, pe fonul conflictului Transnistrean, ca un amestec în jurisdicţia sa, şi tensionarea situaţiei interetnice în Republica Moldova. Pentru a stopa mişcarea naţională pro-română în rândul clerului din Republica Moldova, Patriarhia Moscovei a încurajat discriminarea celor care aveau viziuni patriotice şi doreau revenirea Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia Patriarhiei Române (cazul Episcopului Petru Păduraru). Această atitudine antiromânească a Patriarhiei Moscovei, manifestată indirect prin acţiunile violente ale reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei împotriva “trădătorilor” şi “schismaticilor”, a accelerat procesul de reactivare a Mitropoliei Basarabiei.

Fiind conştientă de prezenţa sa anticanonică şi ilegală pe teritoriul Republicii Moldova, un stat de jure suveran şi independent, Patriarhia Moscovei a întreprins un pas care, în viziunea ei, trebuia să diminueze mişcarea pro-română în rândul clericilor din acest spaţiu. Este vorba despre decretul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ruse din 5 octombrie 1992 prin care Biserica Ortodoxă din Moldova este declarată independentă

 în treburile interne (activitatea bisericească administrativă şi instructivă) faţă de Patriarhia Moscovei. Pentru a clarifica termenul politic de “independenţă”, Î.P.S. Vladimir precizează într-un interviu acordat emisiunii “Mesager” la 16 octombrie 1992: “Relaţiile canonice rămân, fiindcă dacă nu depindem de Biserica din Moscova, canonic trebuie să depindem de o oarecare Biserică... Dar aşa, prin Biserica Patriarhiei Moscovei, noi avem totuşi legături canonice cu toate Bisericile din lume” (2, p. 3). Cu regret trebuie să constatăm că Mitropolitul Vladimir, instruit de Patriarhul său, a încurcat semnificaţia terminologiei folosite, pentru că termenul laic de “independent” este echivalent mai mult  cu cel bisericesc – “autocefal”, iar în cazul dat este vorba despre o autonomie în cadrul unei Patriarhii. Deci, nu putem vorbi despre “independenţa” reală a Bisericii Ortodoxe din Moldova. Cei care folosesc acest termen, o fac în scopuri de manipulare. O altă neconcordanţă în afirmaţiile Mitropolitului Vladimir, o găsim în acelaşi interviu în care  Înalt Prea Sfinţia Sa afirmă că: “În Statutul Bisericii Ortodoxe sânt două puncte ce spun că noi avem deja Soborul Bisericesc şi avem Sinodul nostru Bisericesc, al Bisericii Ortodoxe din Moldova. Şi prin hotărârea acestui Sinod noi putem alege şi preoţi şi episcopi ca în viitor să fie hirotonisiţi pentru Biserica din Moldova” (2, p. 3). Însă, în fiecare al doilea punct al Statutului Bisericii Ortodoxe din Moldova aprobat de Guvern la 17 noiembrie 1993, se confirmă subordonarea faţă de Patriarhia Moscovei: “De la ierarhia superioară bisericească şi până la stareţul mănăstirii  şi decanul Facultăţii de Teologie – toţi vor fi numiţi de Sinodul Bisericii Ruse” (3, p. 3). Un astfel de Statut nu se potriveşte nu doar Bisericii “independente”, ci şi unei Biserici cu autonomie reală. Putem concluziona, că Patriarhia Moscovei a declarat Biserica Ortodoxă din Moldova drept “independentă” cu scopul de a ieşi în sfârşit din ilegalitate şi pentru a stopa aspiraţiile naţionale ale clerului de sub jurisdicţia sa.

După Şedinţa Sinodului Rus din 5 octombrie 1992, Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea a trimis, în sfârşit, un răspuns Patriarhului Teoctist, referitor la iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie 1992. În răspunsul său, Alexei al II-lea a încercat să argumenteze istoric dreptul la jurisdicţie a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului Basarabiei (4, p. 36-42). În mare parte, această argumentare reprezintă o viziune în spiritul, atât a Imperiului Ţarist, cât şi Imperiului Sovietic, şi ignoră adevărul istoric. Pentru a găsi un compromis echitabil, Patriarhia Română a afirmat, într-o scrisoare adresată lui Alexei al II-lea din 20 decembrie 1992, că “nu exclude posibilitatea ca Patriarhia Moscovei să aibă jurisdicţie peste diaspora sa ortodoxă rusă din Republica Moldova (4, p. 57). Însă, conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse nu dorea să împartă cu Patriarhia Română teritoriul Republicii Moldova, “un vechi avanpost spiritual al Rusiei la gurile Dunării”.

Această atitudine preconcepută explică reacţia dură şi chiar agresivă a Patriarhiei Moscovei la reactivarea Mitropoliei Basarabiei pe data de 19 decembrie 1992. În scrisoarea sa, adresată părţii române, Patriarhul Moscovei califică actul de reactivare ca “...ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei şi care se bucură de independenţă în administraţia sa internă...” (4, p. 59), şi acuză Patriarhia Română de încălcarea unor canoane bisericeşti (4, p. 59), ca la sfârşitul scrisorii sale să pună un ultimatum: “Dacă apelul nostru nu va produce nici un fel de reacţie, vom înţelege acest lucru ca pe începutul unei noi schisme care va distruge relaţiile dintre cele două Biserici şi care va afecta serios unitatea Ortodoxiei, precum şi relaţiile dintre cele două naţiuni. În acest caz ne rezervăm dreptul de a ne adresa Bisericii universale în totalitatea ei, cu cererea unei judecăţi panortodoxe asupra acestei probleme” (4, p.60). 

Această ameninţare a fost urmată de ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici Ortodoxe surori

. Însă, ameninţarea cu judecata panortodoxă a rămas pur abstractă, cu caracter manipulatoriu. Patriarhia Moscovei era conştientă că astfel de judecată, prezidată de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, va fi în defavoarea ei, mai ales, că un caz asemănător cu cel al Mitropoliei Basarabiei era obiectul diferendului canonic dintre Patriarhia Moscovei şi cea Ecumenică, referitor la Biserica Ortodoxă din Estonia. Trebuie de subliniat că Patriarhia Ecumenică, împreună cu alte Patriarhii autocefale, a recunoscut cononicitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei încă în 1993. 

Izolându-se în ambiţiile sale imperialiste şi refuzând orice dialog cu Patriarhia Română şi cea Ecumenică, Patriarhia Moscovei a întreprins unele măsuri menite să întărească poziţia sa în Republica Moldova. În primul rând, Patriarhia Moscovei s-a asigurat ca Guvernul de la Chişinău, sub diferite pretexte să refuze înregistrarea Mitropoliei Basarabiei. În al doilea rând, la iniţiativa conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse, guvernul Sangheli a lichidat în toamna anului 1993 Facultatea de Teologie din Chişinău, un centru de redeşteptare naţională şi a creat în locul ei Academia teologică de tip rusesc, subordonată direct Mitropoliei Moldovei. Astfel, se asigura educaţia ideologică pro-moscovită a viitorilor preoţi din Republica Moldova. 

Pe plan teritotial – administrativ, Patriarhia Moscovei, încălcând Tomosul de Independenţă, acordat Mitropoliei Moldovei la 5 octombrie 1992, a decis ca în locul episcopului vicar Vichentie Moraru, trimis într-o eparhie din Siberia, să fie adus arhimandritul Iustinian (Ovcinicov), parohul bisericii “Belaia Ţercovi” din eparhia Tveri (Rusia). Acest cetăţean al Federaţiei Ruse a fost hirotonit la 1 septembrie 1995 ca episcop de Dubăsari, vicar al Mitropoliei Chişinăului şi Moldovei (7, p. 3). Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a adoptat o hotărâre de a forma noi eparhii în Republica Moldova: la 17 iulie 1998 este formată eparhia de Cahul şi Căuşeni, condusă de atunci de P.S. Episcop Anatolie (Botnari) (8, p. 2), iar puţin mai târziu, la 6 octombrie acelaşi an au fost create încă două eparhii noi: cea de Edineţ şi Briceni în frunte cu P.S. Episcop Dorimedont (Cecan) şi eparhia de Tiraspol şi Dubăsari, condusă de P.S. Episcop Iustinian (Ovcinicov) (9, p. 1). Toate aceste acţiuni pot fi interpretate drept o ingerinţă în treburile interne ale Republicii Moldova, mai ales în cazul conferirii titlului de episcop de Dubăsari şi Tiraspol unui cetăţean al Federaţiei Ruse. “Legea cu privire la culte din 1992 stabileşte că toţi ierarhii şi şefii cultelor trebuie să fie în mod obligatoriu cetăţeni ai R. Moldova” (10, p. 2). Nerespectarea normelor canonice şi a legilor Republicii Moldova de către Patriarhia Moscovei a condus inevitabil la conflictul interbisericesc din 2001, legat de mănăstirea şi Seminarul de la Chiţcani

. Acest conflict, aplanat prin trecerea Seminarului de la Chiţcani la Chişinău (de fapt lichidarea lui, pentru că actualmente Seminarul nu dispune de spaţiu şi s-a redus numai la clasa a 9-a) şi cedarea mănăstirii Noul Neamţ autorităţilor transnistrene, a provocat mari întrebări din interiorul Mitropoliei Moldovei asupra realităţii autonomiei Bisericii Ortodoxe din Moldova (12, p. 3).

Însă, să revenim la relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Rusă. Evitând timp de trei ani un dialog direct cu Patriarhia Română, simţându-se în izolare şi fără susţinerea din partea altor Biserici Ortodoxe, Patriarhia Moscovei, totuşi, a acceptat o întrevedere la nivel înalt între cele două Patriarhii pentru a discuta cazul Mitropoliei Basarabiei.

Prima întrevedere a avut loc în luna mai 1996, la Geneva. În cadrul negocierilor a fost abordată în special problema jurisdicţiei canonice a Mitropoliei Basarabiei şi a rangului de Exarhat al Plaiurilor pe care îl deţine din 1995 Î.P.S. Petru, şi care conferă Mitropoliei Basarabiei dreptul de jurisdicţie canonică extrateritorială (13, p. 2). Astfel, între cele două Patriarhii au avut loc mai multe runde de negocieri. Cea mai semnificativă, după părerea observatorilor, a fost cea din 15 ianuarie 1999, care a avut loc în incinta Palatului Republican din Chişinău. Patriarhia Moscovei a fost reprezentată de Î.P.S. Kiril, Mitropolit al Smolenskului şi Kaliningradului, şeful delegaţiei, Î.P.S. Vladimir şi, cât de straniu n-ar părea, dl. Gheorghe Armaşu, şeful Serviciului Culte al Guvernului de la Chişinău. Patriarhia Română, la rândul ei, a fost reprezentată de către Î.P.S. Daniel, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei şi de Vlad Cubreacov, membru al Adunării Naţionale Bisericeşti a Patriarhiei Române (14, p. 1). În urma dialogului purtat “s-a convenit asupra unui moratoriu în relaţiile dintre cele două mitropolii care există obiectiv în R. Moldova. (...) S-a stabilit că până va fi găsit, de comun acord, un model reciproc acceptabil de soluţionare a diferendului canonic, relaţiile dintre cele două mitropolii vor fi trecute de la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare. (...) Părţile locale au fost îndemnate să iniţieze un dialog pe plan local” (15, p. 3). Partea rusă “nu contestă, în principiu, dreptul Patriarhiei Române de a avea în dipticile sale o Mitropolie a Basarabiei; precum şi dreptul de a avea în Sinodul său un ierarh cu titlul de Mitropolit al Basarabiei” (15, p. 3).

Dar, de facto, situaţia interbisericească în R. Moldova nu s-a schimbat. Aceasta o demonstrează şi evenimentele ce au avut loc la biserica Sf. Nicolae din Chişinău în toamna anului 1999, după moartea părintelui paroh Vasile Petrache, unul dintre iniţiatorii reactivării Mitropoliei Basarabiei. În urma unor manipulări şi interese meschine, biserica respectivă, ce se afla sub jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei, a trecut cu o parte din credincioşi sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, care a primit-o contrar prevederilor şi înţelegerilor reciproce luate de cele două Mitropolii la 14 ianuarie 1999. După acest caz, rundele de negocieri între cele două Patriarhii au fost suspendate, iar Patriarhia Moscovei a continuat să-şi întărească poziţia în R. Moldova. Astfel, pentru meritele deosebite în slujirea Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Vladimir a fost decorat la 21 iulie 1999 cu diplomă şi medalia Sf. Vladimir de gradul II, şi cu medalia Sf. Serghii de Radonej de gradul II, la 18 august 2002. De asemenea, prin decizia Sinodului Rus care s-a desfăşurat la Moscova în perioada 13-16 august 2000, Î.P.S. Vladimir a fost numit membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (16, p. 2). Toate acestea demonstrează clar cât de important este acest “avanpost spiritual” pentru Patriarhia Moscovei.

În concluzie, putem afirma că în ciuda efortului depus de către Patriarhia Română pentru a rezolva cazul Mitropoliei Basarabiei pe calea dialogului frăţesc cu Patriarhia Moscovei, cea din urmă a rămas pe poziţiile sale imperialiste (monopoliste), caracterizând reactivarea Mitropoliei Basarabiei drept o “sciziune în sânul Bisericii”. În opinia conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse, organizarea unei eparhii pe teritoriul unei alte eparhii este o “fărădelege bisericească”. Ierarhii ruşi văd în acest diferend canonic o problemă şi un joc politic al Patriarhiei Române şi un precedent “foarte periculos” (17, p. 1). Această atitudine ostilă a Patriarhiei Moscovei a determinat Mitropolia Basarabiei să-şi câştige dreptul la existenţă nu pe calea dialogului bisericesc, care ar putea dura zeci de ani, ci apelând la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, fără a respinge posibilitatea aplanării diferendului canonic între cele două Patriarhii în baza dialogului interbisericesc.

 

 

Bibliografie:

  1. И. Летяга, Православие является здоровым объединяющим началом для народов Украины, России и Молдовы, в «Ольвия – пресс», www.olvia.idknet.com , 01.09.2002. 
  2. Interviu acordat de Î.P.S. Vladimir, în ziarul Moldova Suverană, nr. 164 (18034), 10 noiembrie 1992.
  3. Nina Mihail, Biserica şi Neamul, în ziarul Moldova Suverană, nr. 164 (18034), 10 noiembrie 1992.
  4. Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
  5. Bartolomaios al Constantinopolului, Adevărul şi unitatea credinţei mai presus de orice imperialism, în revista Alfa şi Omega, nr. 5 (51), anul III, 1-15 mai 1996.
  6. Алексий II ждёт поддержки от Кремля, в Независимой газете, http://ngx.ru/economics/2002-07-26/3_aleksiy.html
  7. Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova în ziarul Curierul Ortodox, nr. 6 (6), 1-31 octombrie 1995.
  8. O nouă eparhie în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 14 – 16 (69-71), 15 iulie – 31 august 1998.
  9. Ziarul Clopotniţa Moldovei, nr. 38, 31 octombrie 1998.
  10. Patriarhul Rusiei numeşte episcopi în R. Moldova, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 181 (380), anul II, 10 octombrie 1998.
  11. Conflictul de la Chiţcani se agravează, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 9 (116), 10 (117), 19 mai 2001.
  12. Andrei Rotaru, Autonomie reală – “Sondaj de opinie”, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 13 (120), 12 iulie 2001.
  13. Delegaţia Mitropoliei Basarabiei la Iaşi, în revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997.
  14. Ziarul Clopotniţa Moldovei, nr. 3, anul II, 21 ianuarie 1999.
  15. De la confruntare şi vrajbă – la conciliere şi conlucrare, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 7 (440), anul III, 19 ianuarie 1999.
  16. Decret nr. 5180 în ziarul Curierul Ortodox, nr. 12 (107), 30 decembrie 2000.
  17. Ziarul Ţara, nr. 91 (1069), 20 august 2002.

 

 

II. 4. Mitropolia Moldovei versus Mitropolia Basarabiei

 

După reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 19 decembrie 1992, politica discriminatorie a Mitropoliei Moldovei faţă de P.S. Petru Păduraru şi slujitorii săi nu numai că a continuat, ci şi mai mult s-a intensificat, având ca scop discreditarea Patriarhiei Române şi apărarea patrimoniului bisericesc al Patriarhiei Moscovei în R. Moldova. Pentru a argumenta şi a motiva această politică antiromânească, Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove (acest titlu este copiat după modelul rusesc – Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii), a invocat canoanele bisericeşti: “Orice slujitor al Bisericii trebuie să dispună, pentru a trece din jurisdicţia unei Biserici în jurisdicţia alteia de o foaie de eliberare de la Patriarhie. Episcopul Petru însă, nu a respectat aceste legi bisericeşti, drept urmare interzicându-i-se să oficieze servicii divine încă de pe timpul subordonării noastre Patriarhiei Moscovei. Cu toate acestea, el a fost primit de Patriarhia Română, ceea ce nu înseamnă atât că au fost încălcate legile Bisericii ortodoxe din Moldova, din Rusia sau România, ci că, în general, Patriarhia Română a încălcat legile Bisericii Ortodoxe Ecumenice (…). Însă, era şi normal ca P.S. Petru să nu ceară foaie de eliberare de la Patriarhia Moscovei, câtă vreme nu există nici o foaie de aderare a Mitropoliei Basarabiei la aceasta, după cum nu există nici un act care să ateste desfiinţarea Mitropoliei respective la o dată anume” (1, p. 2). 

De fapt, divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii constă nu atât în interpretarea canoanelor bisericeşti, cât în diferenţa de bază a organizării administrative a celor două Mitropolii, subordonate Patriarhiilor diferite

. Examinând mai atent Statutul de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, constatăm că ea acordă o autonomie administrativă reală, oferă o situaţie stabilă preoţilor şi posibilităţi mai largi pentru participarea mirenilor la viaţa bisericească a eparhiei. Statutul Mitropoliei Moldovei, însă, se caracterizează prin centralism administrativ şi dependenţa jurisdicţională exagerată faţă de organismele bisericeşti de la Moscova şi Chişinău, şi aproape că nu oferă garanţii pentru exercitarea şi protecţia drepturilor religioase ale clerului şi mirenilor (2). Astfel, caracterul mai democratic al Statutului Mitropoliei Basarabiei a fost un argument în plus care a determinat pe unii dintre preoţii Mitropoliei Moldovei să adere la mitropolia pro-română. Conducerea Mitropoliei Moldovei era conştientă de această situaţie, de aceea, paralel cu reorganizarea Mitropoliei Moldovei şi ridicarea Î.P.S. Vladimir în treapta de mitropolit la 21 decembrie 1992 de către Alexei al II-lea, au fost declanşate de reprezentanţii mitropoliei pro-moscovite acţiunile de intimidare pe calea legală, dar şi ilegală în adresa Mitropoliei Basarabiei.

Calvarul evenimentelor din vara şi toamna anului 1992 a continuat şi în anii următori. La 23 iunie 1993 administraţia Mitropoliei Moldovei s-a adresat cu scrisori către prim-ministrul R. Moldova, A. Sangheli, şi către ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care cerea să fie urmăriţi penal ierarhul şi preoţii Mitropoliei Basarabiei pentru activitatea lor “destabilizatorie şi ilegală”. În spiritul acestei cereri, la 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române

. Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei pro-moscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. Aşa s-a întâmplat la 22 septembrie1993, când mănăstirea Veveriţa, Ungheni, reînfiinţată de Mitropolia Basarabiei, a fost devastată de un grup, printre care şi preoţii ai Mitropoliei Moldovei. Acest act de ostilitate a fost organizat de protopopul de Ungheni, Ioan Porcescu. Astfel, din mănăstirea Veveriţa au fost alungaţi călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Un alt caz revelatoriu s-a petrecut la 30 decembrie 1994, când un grup de preoţi în frunte cu arhimandritul Marchel Mihăescu (cel care la 14 septembrie 1992 a condus atacul împotriva reşedinţei episcopale de la Bălţi), au săvârşit un atac împotriva parohiei Lipnic, Ocniţa, pentru a o readuce sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. Însă, culmea acestor fărădelegi reprezintă evenimentul din 13 septembrie 1998, când în timpul Sf. Liturghii, blagocinul de Teleneşti, Nicandru Munteanu, un avangardist al mitropoliei pro-moscovite, a intrat în biserica Mitropoliei Basarabiei din Cucioaia şi a tras două focuri de armă, încercând astfel să intimideze preotul şi comunitatea respectivă (3, p. 3).

De asemenea, au fost înregistrate şi cazuri de agresiune fizică asupra preoţilor din cadrul Mitropoliei Basarabiei. De exemplu, părintele Gheorghe Eşanu de la Făleşti a fost bătut în 1994 chiar în incinta lăcaşului sfânt de preoţi ai mitropoliei pro-moscovite, iar la 2 februarie 1998, părintele Gheorghe Veleşcu, parohul bisericii din Mărinici, Nisporeni, a fost atacat la poarta casei sale de trei indivizi necunoscuţi care l-au bătut, ameninţându-l cu moartea, pentru că a aderat la Mitropolia Basarabiei. Chiar şi ierarhul, Î.P.S. Petru Păduraru, a suportat un atentat asupra vieţii sale. În noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996, la parterul locuinţei mitropolitane din strada Caraciobanu din Chişinău, a fost aruncată de o persoană necunoscută o grenadă care a explodat provocând mari pagube materiale, din fericire fără jertfe umane (3, p. 3).

Sunt suficiente probe care demonstrează implicarea directă a organelor de drept împreună cu Mitropolia Moldovei în persecutarea adepţilor Mitropoliei Basarabiei. Pentru a se justifica, Mitropolia Moldovei invocă un singur argument de bază, şi anume: în R. Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate acţiunile ei sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. În viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe din R. Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat va contribui la “încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător, cum ar fi: scindarea instituţiilor  ortodoxiei pe criterii etnice, de stil calendaristic, de vederi politice etc.; distrugerea armoniei interetnice, care este menţinută de Biserica Ortodoxă; agravarea conflictului de identitate etnică “români – neromâni”; deteriorarea procesului de pacificare şi normalizare dintre Chişinău şi Tiraspol; tulburări sociale cu caracter religios; otrăvirea raporturilor dintre autorităţile ortodoxe de la Chişinău şi Bucureşti etc.” (4, p. 6). Aceste prognoze sumbre, după cum ştim, nu s-au realizat, dar aveau ca scop inducerea în eroare a opiniei publice şi motivarea acţiunilor sale agresive îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei în scopuri “nobile”.

Ar fi greşit să afirmăm că relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi cea a Moldovei în cei zece ani au fost numai de confruntare şi inculpare. Din 1996 s-a încercat stabilirea unui dialog frăţesc atât la nivel înalt, între cele două Patriarhii, cât şi între cele două Mitropolii Ortodoxe din R. Moldova. S-a ajuns chiar la constituirea în 1997 a unui “Comitet Cetăţenesc ad-hoc pentru Dialog Interortodox”, creat la iniţiativa civică a mirenilor şi clericilor din cele două Mitropolii, care avea ca scop depăşirea pe calea dialogului frăţesc a situaţiei de criză care a intervenit în raporturile dintre cele două structuri locale (5, p. 2). Dar, activitatea acestui Comitet Interortodox a fost zădărnicită de activitatea “Mişcării Obşteşti pentru susţinerea unităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, a Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove”. Această Mişcare este patronată de însuşi Î.P.S. Vladimir şi reprezenta viziunea oficială, atât a Patriarhiei Moscovei, cât şi a Mitropoliei Moldovei. Într-un  Apel al acestei Mişcări Obşteşti, adresat către toţi creştinii ortodocşi din R. Moldova la 8 octombrie 1998, înregistrarea Mitropoliei Basarabiei este caracterizată ca “procesul sfidător de românizare forţată” care “încearcă să-i lipsească pe moldoveni de sfântul drept la propriul nume, la denumirea istorică a limbii moldoveneşti, la studierea în şcoli a istoriei Statului Moldovenesc” (6, p. 2). Grupul de iniţiativă al acestei Mişcări Obşteşti

 cheamă populaţia creştină din R. Moldova să spună “un puternic şi categoric “Nu!” ... împotriva legiferării unei duşmănoase “coloane a cincea”, care ameninţă securitatea şi independenţa Republicii Moldova, pacea noastră cea de toate zilele – aşa-zisa “mitropolie a Basarabiei” (6,p. 2). 

Acest Apel absurd, în care sunt ignorate cu vehemenţă, de altfel, după exemplul Guvernului de la Chişinău, adevăruri istorice şi lingvistice, trădează scopul adevărat urmărit de Mitropolia Moldovei în cazul Mitropoliei Basarabiei. Acest scop nu se referă la apărarea tradiţiei naţionale sau a independenţei statale (o sintagmă frumoasă şi eficace, dar inoperantă cu desăvârşire pentru conducerea mitropoliei pro-moscovite, care este supusă Patriarhiei unui stat străin, şi implicat în declanşarea conflictului transnistrean), ci a lucrurilor pământeşti care se referă la bunurile Bisericii Ortodoxe din R. Moldova. Grija pentru chiverniseala (administrarea) bunurilor pământeşti, atât de specifică Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost exprimată prima dată la nivel înalt oficial de către Mitropolitul Vladimir la întâlnirea sa cu P. Lucinschi, preşedintele R. Moldova, care a avut loc pe data de 10 iulie 2000, la mănăstirea Căpriana. La această întrevedere, conducătorul mitropoliei pro-moscovite a propus ca proprietatea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova (bisericile, casele parohiale, terenurile aferente) să fie înregistrate (7, p. 2). Peste un an, la 17 octombrie 2001, problema patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a Clericilor Ortodocşi din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi şi preşedintele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatului său preşedinţial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schismatice”. La Adunare s-a adoptat o rezoluţie potrivit căreia autorităţilor statale li se solicita înregistrarea tuturor proprietăţilor ce aparţin Mitropoliei Moldovei pentru a atribui parohiilor certificate de proprietate asupra terenurilor aferente bisericilor. De asemenea, s-a propus o modificare a “Regulamentului cu privire la înregistrarea părţilor componente ale cultelor”, astfel încât o comunitate religioasă să fie înregistrată doar dacă este sprijinită în fiecare localitate din R. Moldova de cel puţin o treime din populaţia matură (8, p. 1). 

Este evident că această solicitare de privatizare a bunurilor bisericeşti avea ca scop blocarea oricărei posibilităţi de trecere a unei parohii de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei la Mitropolia Basarabiei. Aplicarea acestei privatizări este contrară tuturor prevederilor ce vizează regimul bunurilor sacre, pentru că bisericile şi obiectele bisericeşti sunt proprietatea comunităţii creştine, care le-a ridicat şi le-a înzestrat cu toate cele necesare. Să nu uităm şi de alt pericol: prin această privatizare, de facto, proprietarul bunurilor bisericeşti din R. Moldova devine Patriarhia Moscovei, sub jurisdicţia căreia se află Mitropolia Moldovei. Referitor la modificarea Regulamentului, trebuie de precizat că ea este anticonstituţională şi discriminatorie, deoarece favorizează numai mitropolia pro-moscovită şi contravine libertăţii de gândire şi expresie religioasă.

Următorul pas ilegal în vederea anihilării concurenţei şi pretenţiilor din partea mitropoliei pro-române l-a constituit cererea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în care se declara că “Biserica Ortodoxă din Moldova este o Biserică independentă şi succesoarea de drept a Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei” (9, p. 1). Această cerere a fost aprobată de Guvernul Tarlev prin hotărârea guvernamentală nr. 1057 din 26 septembrie 2001, fiind semnată şi de ministrul Justiţiei, Ion Morei. Respectiva hotărâre, prin care o structură locală a Patriarhiei Moscovei este recunoscută drept succesoarea canonică şi de drept a Mitropoliei Basarabiei istorice, este calificată de către Î.P.S. Petru Păduraru ca abuzivă şi contrară normelor constituţionale a R. Moldova şi a drepturilor internaţionale. De aceea, Mitropolia Basarabiei a intentat un nou proces la Curtea de Apel împotriva hotărârii Guvernului de la Chişinău din 26 septembrie 2001 (10, p. 2).

În concluzie, putem afirma că atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei este nu numai identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, ci şi se caracterizează printr-o poziţie ostilă şi agresivă, astfel, fiind în contradicţie cu porunca Mântuitorului dată ucenicilor Săi: “Să iubiţi unii pe alţii aşa precum Eu v-am iubit”. Această atitudine “frăţească” poate fi explicată numai prin nedorinţa de a împărţi cu cineva sfera activităţii sale pastorale, dar şi prin frica de a pierde controlul asupra bunurilor bisericeşti la care ar putea pretinde Mitropolia Basarabiei după înregistrarea sa.

Idei şi acţiuni meschine, străine spiritului creştin, ce au izvorât în ultimii zece ani cu “binecuvântarea” Mitropoliei Moldovei, nu au împiedicat, totuşi, dezvoltarea şi activitatea firească a Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comunităţi în care slujesc aproximativ 90 de preoţi şi mai mulţi diaconi, care acordă asistenţă religioasă unui număr de peste un milion de credincioşi (11, p. 3). Astfel, contrar aşteptărilor mitropoliei pro-moscovite, Mitropolia Basarabiei este a doua Biserică, ca număr, în R. Moldova, de care ar trebui să ţină cont atât Guvernul R. Moldova, cât şi Patriarhia Moscovei.

 

 

Bibliografie:

  1. Vera Mariana Neagu, Mitropolitul pro-moscovit acuză fără temei Patriarhia Română, în revista Alfa şi Omega, nr. 8 (30), anul II, 16-30 aprilie 1996.
  2. Iustian Mireanu, Românii sau ruşii, în ziarul Ţara, nr. 46 (116), 10 noiembrie 1992.
  3. Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998.
  4. Conflictul Patriarhiilor şi societatea civilă, în revista Alfa şi Omega, nr. 16 (62), anul III, 16-31 august 1997.
  5. Crearea unui Comitet de dialog interortodox”, în revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997.
  6. Ziarul Clopotniţa Moldovei, nr. 37, 8 octombrie 1998.
  7. Întâlnirea conducerii Mitropolitane şi judeţene a Biseicii Ortodoxe din Moldova cu şeful statului, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 7 (102), 28 iulie 2000.
  8. Adunarea preoţilor din Mitropolia Moldovei, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 17 (124), 17 noiembrie 2001.
  9. Ziarul Ţara, nr. 130 (966), 30 noiembrie 2001.
  10. Mitropolia Basarabiei nu are pretenţii cu caracter patrimonial în ziarul Ţara, nr. 64 (1042), 18 iunie 2002.
  11. Un milion de cetăţeni ai R. Moldova sunt lipsiţi de dreptul la credinţă, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998.

  

 

II. 5. Politica statului faţă de Mitropolia Basarabiei

 

După 14 septembrie 1992, când a fost constituită Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei în frunte cu P.S. Petru, Episcop de Bălţi care s-a pronunţat pentru reactivarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi) sub jurisdicţia Patriarhiei Române, ceea ce şi s-a întâmplat la 19 decembrie 1992, Consiliul aceste Adunări a prezentat Guvernului R. Moldova, la 8 octombrie acelaşi an, Statutul său de organizare şi funcţionare pentru a intra în legalitate conform Legii despre Culte din 24 martie 1992. Cam în aceeaşi perioadă şi Mitropolia Moldovei a prezentat spre aprobare Statutul său, conform căruia Patriarhia Moscovei dispune de dreptul de posesie şi folosire a întregii proprietăţi bisericeşti din R. Moldova, iar ierarhul de la Chişinău este numit nemijlocit de Sf. Sinod al Bisericii Ruse. În pofida acestora, Guvernul Sangheli o înregistrează la 17 noiembrie 1993, iar Mitropoliei Basarabiei i se refuză legalizarea sub pretextul că nu a îndeplinit toate condiţiile pentru prezentarea documentelor necesare legalizării, ceea ce era fals.

Cererile pentru legalizarea organizaţiilor religioase erau examinate numai de către Guvern, întrucât, conform Legii despre Culte din R. Moldova, aceasta e unica instanţa abilitată cu recunoaşterea asociaţiilor religioase: “Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală” - art. 14, Legea despre Culte din 24 martie 1992 (1, p. 3).

Refuzul Guvernului de a examina şi a aproba cererea de înregistrare a Mitropoliei Basarabiei este cu atât mai părtinitor şi ilegal, cu cât două comisii parlamentare din R. Moldova au făcut recomandări ferme Guvernului de la Chişinău pentru un răspuns favorabil la solicitarea Mitropoliei Basarabiei: “Comisia constată că acţiunile Mitropoliei Basarabiei şi documentele prezentate Guvernului spre înregistrarea ei nu contravin legislaţiei în vigoare şi cere oficializarea acesteia” - Hotărârea Comisiei Parlamentare pentru Problemele Culturii şi Cultelor, 11 martie 1993 (2, p. 80). Şi a doua recomandare:

  1. Comisia susţine demersul grupului de parlamentari cu privire la înregistrarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi).
  2. Comisia constată că, prin amânarea de către Guvernul Republicii a înregistrării Mitropoliei Basarabiei, se produce o flagrantă încălcare a dreptului la asociere religioasă a cetăţenilor.
  3. În conformitate cu p. 2 art. 16 din Legea nr. 28 – XII din 24 mai 1990, Guvernul trebuie să examineze în mod obligatoriu prezenta hotărâre în termen de până la 10 martie a.c. (1993) şi să comunice Comisiei rezultatele” - Hotărârea Comisiei pentru Drepturile Omului şi Relaţii Naţionale, 1993 (2, p. 76 ).

Însă, Executivul a ignorat şi aceste recomandări ale Legislativului, cum au fost ignorate, în continuare, cererile Mitropoliei Basarabiei de a fi legalizată (cererile din 6 decembrie 1993, 11 septembrie 1995, 13 martie 1996, 20 august 1996, 4 martie 1997, 25 august 1997, 29 mai 1998, 15 martie 1999).

În Comunicatul Serviciului de Presă al Guvernului referitor la problema înregistrării Mitropoliei Basarabiei, publicat la 22 februarie 1994, se aduc următoarele motive care, după părerea guvernanţilor, împiedică înregistrarea acestei structuri bisericeşti:

  1. Nu există o unitate teritorial – administrativă Basarabia.
  2. Mitropolia Basarabiei în 1940 a fost transformată în Eparhia Chişinăului şi a Moldovei. Toate parohiile ortodoxe din R. Moldova au fost înregistrate ca părţi componente ale Mitropoliei Moldovei.
  3. Mitropolia Autonomă a Basarabiei (stil vechi) este alta decât Mitropolia istorică a Basarabiei, deoarece se deosebeşte prin titulatură şi prin sfera de activitate.
  4. Pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei nu există baza juridică, deoarece nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a Mitropoliei Basarabiei, nu au fost nominalizaţi fondatorii.

În baza celor relatate Guvernul R. Moldova consideră imposibilă înregistrarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi) (3, p. 8).

Toate aceste argumente invocate de Guvernul de la Chişinău nu au nici o bază reală juridică, istorică şi chiar logică pentru că: în primul rând titulatura Mitropoliei Basarabiei ce poartă un caracter istoric convenţional nu are nici o legătură cu realităţi politice prezente (spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului din Turcia sau Mitropolia Ungravlahiei în România, denumiri folosite de aceste Biserici, dar de mult inexistente pe harta politică a acestor state). În cazul dat, statul nu are nici un drept juridic de a stabili sau cenzura titulaturile interne bisericeşti.

În al doilea rând, nu există vreun act bisericesc care ar atesta transformarea Mitropoliei Basarabiei după 1940 în Eparhia Chişinăului şi a Moldovei. Este cunoscută tuturor atitudinea Patriarhiei Române care niciodată nu a recunoscut desfiinţarea sau transformarea Mitropoliei Basarabiei după 1940. Iar referându-ne la înregistrarea parohiilor, trebuie să menţionăm că în aceste acte de înregistrare nu se indica cărei Mitropolii ele aparţin. Dacă era altfel, atunci nu avea nici un rost solicitarea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în toamna anului 2001 pentru înregistrarea tuturor proprietăţilor ce aparţin acestei structuri bisericeşti şi de a atribui parohiilor certificate de proprietate asupra terenurilor aferente bisericeşti.

Punctul trei al Comunicatului discutat reprezintă o obiecţie naivă şi fără logică, deoarece această problemă nu intră în competenţa puterii laice din R. Moldova.

Şi ultimul argument al Guvernului, în care se afirmă că nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a Mitropoliei Basarabiei şi nominalizaţi fondatorii ei, reprezintă o nerespectare de către structurile guvernamentale a Legii despre Culte, art. 15, în care se spune: “În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (regulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă” (3, p. 8). Deci, după cum vedem, în această lege nu se spune nimic despre procesul verbal sau nominalizarea fondatorilor.

Toate aceste argumente oficiale erau menite să camufleze motivele reale ce au determinat Executivul de la Chişinău, timp de zece ani, să discrimineze Mitropolia Basarabiei. Totuşi, cauzele reale ale acestei politici anticonstituţionale pot fi întrezărite din declaraţiile unor reprezentanţi ai Guvernului. Aşa spre exemplu, într-o notă informativă a Directorului Serviciului de Stat pentru Culte, Gheorghe Armaşu, un luptător virulent împotriva Mitropoliei Basarabiei, adresată la 21 noiembrie 1994, nr. 202, d-lui Grigore Ojog, viceprim - ministru al R. Moldova se spune: “1. Necurmarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei, va genera o destabilizare a stării de lucruri nu numai în Biserica Ortodoxă, dar şi în întreaga societate. 2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (stil vechi) şi aprobarea Statutului ei de către Guvernul Republicii Moldova va conduce automat la lichidarea Mitropoliei Moldovei” (4, p. 6). Tot aici, activitatea Mitropoliei Basarabiei este calificată ca “propagarea Bisericii Române” în spaţiul R. Moldova, ceea ce i-ar pereclita suveranitatea şi independenţa (4, p. 6).

“Sindromul transnistrean”(o frică indusă ce trece în agresiune faţă de orice idee naţională sau unionistă), din nefericire, a blocat pe mai mulţi ani mentalitatea multor demnitari din R. Moldova şi a creat un stereotip, exprimat de primul ministru A. Sangheli într-o scrisoare adresată Patriarhului Teoctist la 1 martie 1993: “În ultima instanţă, Biserica s-a dovedit a fi implicată şi în anumite chestiuni politice, care ar putea perturba grav fenomenul civic în ţară şi pacea sufletească a credincioşilor” (2, p. 78). În răspunsul său, Patriarhul Teoctist, exprimă nedumerire şi, în acelaşi timp, indignare faţă de astfel de acuzaţii şi politizarea cazului Mitropoliei Basarabiei: “Este de neînţeles că recunoaşterea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reactivării Mitropoliei româneşti autonome a Basarabiei, între hotarele Republicii Moldova, se consideră “amestec în treburile interne ale Moldovei”, fiind noi de acelaşi neam şi având la obârşie aceeaşi Biserică, în timp ce exercitarea jurisdicţiei de către Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii nu este socotită “amestec”, ci e socotită îndreptăţită. Noi îi respectăm Patriarhiei Moscovei jurisdicţia asupra credincioşilor ruşi, dar am face un păcat de neiertat să trecem cu vederea cererea clerului şi credincioşilor români aşa cum se practică în toate ţările. Este evident că în cazul jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei nu e vorba nici măcar de “amestec”, ci pur şi simplu de menţinerea ocupaţiei canonice-bisericeşti, chiar şi după ce cea politică a încetat” (2, p. 83-84). Însă, reprezentanţii puterii de la Chişinău nu şi-au schimbat viziunea sa discriminatorie şi au continuat să vadă în recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei “…un pas spre unire cu România” (5, p. 2).

Analizând aceste declaraţii, putem constata că acuzaţiile Guvernului R. Moldova îndreptate împotriva Patriarhiei Române şi Mitropoliei Basarabiei sunt identice cu cele ale Patriarhiei Moscovei şi Mitropoliei Moldovei şi trădează, atât implicarea Bisericii Ortodoxe din Rusia şi Moldova în politica discriminatorie a statului moldav, cât şi implicarea statului în sfera bisericească, ceea ce contravine autonomiei cultelor şi separării lor de stat. “Legislaţia în vigoare (Declaraţia universală a drepturilor omului, la care a aderat Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului din 28 iunie 1990, Legea despre Culte din 24 martie 1992 şi Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994) proclamă şi garantează pe de o parte libertatea conştiinţei şi, ca o componentă a ei, libertatea religioasă a oricărei persoane fizice – cetăţean al Republicii Moldova, pe de altă parte, libertatea de organizare şi activitate a cultelor religioase – persoane juridice, ca asociaţii ale cetăţenilor organizaţi pentru a profesa în comun credinţa sau convingerile religioase. (…) un cult religios poate să nu fie recunoscut de Guvern doar dacă practicile şi riturile lui contravin normelor de drept în vigoare” (6, p. 7). Dar, atât Statutul, cât şi cultul practicat de Mitropolia Basarabiei sunt conform normelor legislative în vigoare şi prezintă Biserica Creştină de rit Ortodox identică, pe plan dogmatic şi liturgic cu Mitropolia Moldovei, legalizată de stat la 17 noiembrie 1993, având o unică deosebire pe plan jurisdicţional: Mitropolia Basarabiei face parte din Patriarhia Română şi pomeneşte în slujbele sale pe Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României, pe când Mitropolia Moldovei se află în continuare sub jurisdicţia necanonica a Patriarhiei Moscovei şi pomeneşte pe Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea.

Diferendul canonic care a condus la constituirea a două culte ortodoxe constă nu în problema nominativă, teritorial-administrativă sau politică, ci în jurisdicţia bisericească pe care o recunosc şi o acceptă asupra sa creştinii ortodocşi din R. Moldova “…şi aceasta este o problemă personală de conştiinţă, de convingere intimă a lor, şi, deci, o expresie a libertăţii religioase şi a cultului pe care o proclamă legea şi pe care, după cum s-a văzut mai sus, este obligat să o asigure statul” (6, p. 7).

Fiind o problemă interbisericeasă, acţiunile autorităţilor de la Chişinău în vederea rezolvării diferendului bisericesc prin refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi stoparea activităţii acestei grupări bisericeşti “se prezintă ca o gravă încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; precum şi ca o sfidare a Constituţiei Republicii Moldova şi a numeroaselor tratate internaţionale …la care republica noastră este parte” (7, p. 2) 

În baza acestor constatări, Mitropolia Basarabiei, pentru a intra în legalitate, a fost nevoită să acţioneze în judecată Guvernul R. Moldova. Prima instanţă de judecată, la care s-a desfăşurat procesul în cauză, a fost Judecătoria sectorului Buiucani din Chişinău care la 12 septembrie 1995 a declarat nelegitim refuzul Guvernului de la Chişinău de a recunoaşte Statutul Mitropoliei Basarabiei (8, p. 1). Însă, Guvernul a contestat această decizie la Curtea Supremă de Justiţie a R. Moldova. La 18 octombrie acelaşi an Completul de judecată a Curţii Supreme a decis “anularea hotărârii Judecătoriei sectorului Buiucani din Chişinău din 12 septembrie 1995, cu clasarea dosarului, din motiv că acest caz nu este în competenţa instanţei de judecată” (9, p. 1).

După un şir de procese şi sentinţe pro şi contra, litigiul dintre Guvern şi Mitropolia Basarabiei a ajuns spre examinare la Curtea de Apel a R. Moldova. La 6 august 1997, Curtea de Apel a început audierea în fond a reclamaţiei Mitropoliei Basarabiei în frunte cu Î.P.S. Petru Păduraru împotriva acţiunilor nelegitime ale Guvernului care a refuzat fără nici un motiv legal să examineze şi să aprobe Statutul acestei structuri bisericeşti. Mitropolia Basarabiei era prezentată la proces de Vlad Cubreacov, membru al Consiliului Eparhial, deputat în Parlamentul R. Moldova din partea Alianţei F.P.C.D., Anatol Telembici, membru al Consiliului Eparhial, redactor-şef al revistei “Alfa şi Omega” şi avocatul Elisei Secrieru. Guvernul R. Moldova a fost reprezentat de şeful Serviciului de Stat pentru Culte, Gheorghe Armaşu. Început la 6 august, procesul s-a desfăşurat pe parcursul a două săptămâni, în care părţile oponente îşi argumentau poziţiile sale

. Ultima şedinţă a Curţii de Apel a avut loc marţi, 19 august. Completul de judecată (preşedinte – Mihai Poalelungi, judecătorii – Boris Alexandrov şi Valeriu Doagă) “a pronunţat hotărârea, în care acţiunile Guvernului sunt recunoscute ca nelegitime. În consecinţă, Executivul a fost obligat să examineze Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Basarabiei şi de a o admite în legalitate” (10, p. 6).

Însă, sub presiunea Patriarhiei Moscovei şi Mitropoliei Moldovei care a prevăzut un război civil în cazul dacă Mitropolia Basarabiei capătă statutul legal

, Guvernul R. Moldova a înaintat recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Ca şi la 18 octombrie 1995 “ultimul factor de decizie, Curtea Supremă de Justiţie din 9 decembrie 1997 anulează hotărârea Curţii Supreme de Apel care dădea câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei şi respinge cererile acesteia sub motivul “omiterii termenului de adresare în judecată” şi “caracterului neîntemeiat şi nelegal al plângerii”” (1, p. 3).

Astfel, epuizând toate căile interne de recurs împotriva politicii discriminatorii a statului, Mitropolia Basarabiei a fost nevoită să apeleze la forurile europene pentru a-şi apăra drepturile sale la existenţă.

În concluzie, putem afirma că politica statului faţă de Mitropolia Basarabiei denotă un anumit grad de complicitate şi dependenţă a Guvernului de la Chişinău de centre eclesiale de peste hotare. Deseori, punctul de vedere al guvernanţilor moldoveni în cazul Mitropoliei Basarabiei se identifică cu cel al autorităţilor bisericeşti pro-moscovite, ceea ce este în flagrantă contradicţie cu principiile pluralismului, democratizării şi respectului pentru drepturile omului. Apărând “suveranitatea şi independenţa” R. Moldova faţă de Patriarhia Română, toate Guvernele de la Chişinău, de la Sangheli şi până la Tarlev, au politizat diferendul jurisdicţional dintre Patriarhia Română şi cea Rusă în detrimentul vieţii spirituale şi relaţiilor interetnice din R. Moldova şi, nu în ultimul rând, în defavoarea imaginii R. Moldova pe plan internaţional.

 

Bibliografie:

  1. Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002.
  2. Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
  3. Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 9 (183), 22 februarie 1994.
  4. Revista Alfa şi Omega, nr. 2, anul I, februarie 1995.
  5. Întrevedere la Preşedinţie, în revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997.
  6. Iustin Mireanu, Ce doreşte Cezarul ?, în revista Alga şi Omega, nr. 3, anul I, 1-15 martie 1995.
  7. Declaraţia Societăţii pentru Drepturile omului “Concordia”, în revista Alfa şi Omega, nr.12, anul I, 16-31 iulie 1995.
  8. Justiţia obligă Guvernul Sangheli să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul Ţara, nr. 49 (275), 15 septembrie 1995.
  9. Mitropolia Basarabiei. Trei ani de martiriu, în ziarul Ţara, nr. 59 (285), 20 octombrie 1995.
  10. Vasile Malaneţchi, La un pas de victoria finală, în revista Alfa şi Omega, nr. 16 (62), anul III, 16-31 august 1997. 

 

  

II. 6. Cazul Mitropoliei Basarabiei în atenţia instituţiilor internaţionale

 

Fiind tratată antidemocratic şi discriminatoriu de către organele de stat, Mitropolia Basarabiei, încă de la sfârşitul anului 1992, şi-a rezervat dreptul de a se adresa la forurile internaţionale, inclusiv O.N.U., şi de a solicita ajutorul şi adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru lichidarea discriminării suportate.

Astfel, P.S. Petru, Episcop de Bălţi a trimis la 26 noiembrie 1992 o adresare la “Office des Nations Unies a Geneve Centre pour les droits de L`Homme” (CH – 1211 Geneve 10 Palais des Nationes), în care informează despre cazul Mitropoliei Basarabiei şi încălcările din partea autorităţilor statului a Constituţiei R. Moldova, a Legii despre Culte, adoptată la 24 martie 1992, a Declaraţiei Adunării Generale O.N.U. din 25 noiembrie 1991, rezoluţiilor Comisiei internaţionale pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor nr. 728 F (XXVIII) şi nr. 1503 (XLVIII) (1, p. 4). Această adresare a Mitropoliei Basarabiei a fost urmată, în 1993, de altele. Drept reacţie, prin scrisoarea sa nr. G/SO 215/1 MOLD din 18 ianuarie 1994, Centrul O.N.U. pentru Drepturile Omului cu sediul la Geneva a informat Mitropolia Basarabiei asupra transmiterii tuturor mesajelor anterioare ale Mitropoliei către Subcomisia O.N.U. pentru Combaterea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, solicitând, totodată, Guvernului de la Chişinău prezentarea motivelor care împiedică înregistrarea acestei formaţiuni bisericeşti (2, p. 8).

Paralel cu aceste demersuri, în mediatizarea cazului Mitropoliei Basarabiei s-a implicat şi fracţiunea parlamentară de opoziţie – Alianţa F.P.C.D. (Frontului Popular Creştin Democrat) care a oferit un sprijin logistic Mitropoliei Basarabiei pe parcursul tuturor anilor de litigiu dintre stat şi această structură bisericească. Astfel, în prima jumătate a anului 1994, deputatul Alianţei F.P.C.D., Sergiu Mocanu, a ridicat, pentru prima dată, problema Mitropoliei Basarabiei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (3, p. 8). În urma acestui demers, la 15 octombrie 1994 Î.P.S. Petru a avut o întâlnire în Chişinău cu delegaţia Consiliului Europei (subcomisiei Consiliului Europei pentru Drepturile Omului) în cadrul căreia s-a discutat problema Mitropoliei Basarabiei (4, p. 8).

Intensificându-se preocuparea Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în R. Moldova, în general şi faţă de cazul Mitropoliei Basarabiei, în special, la 14 ianuarie 1995 dl. David Atkinson, preşedintele Comisiei Consiliului European pentru ţările nemembre şi dl. Cummings, deputat englez, membru supleant al Comisiei, au avut o întâlnire oficială cu o delegaţie de clerici şi mireni a Mitropoliei Basarabiei în frunte cu Î.P.S. Petru, Locţiitor de Mitropolit. Ierarhul a înmânat  înalţilor oaspeţi o scrisoare oficială şi un pachet de documente referitoare la discriminarea Mitropoliei Basarabiei de către Guvern (5, p. 2). Ca urmare a acestei întrevederi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat cu unanimitate de voturi Amendamentul nr. 1 (Atkison, Severinsen), conform căruia R. Moldova se angaja în vara anului 1995 să asigure libertatea completă a religiei pentru toţi cetăţenii fără nici o discriminare, şi să soluţioneze paşnic problema Mitropoliei Basarabiei. Astfel, cazul Mitropoliei Basarabiei s-a internaţionalizat, devenind o piatră de încercare pentru tânărul stat moldav în procesul de democratizare şi integrare europeană (6, p. 3).

  Ulterior însă, Guvernul de la Chişinău a acuzat Consiliul European de comiterea unei “greşeli de ordin principial” prin acceptarea acestui Amendament. În acest mod, s-a încercat tergiversarea realizării angajamentului asumat în faţa forului european, puterea de stat refuzând categoric să-şi schimbe poziţia sa discriminatorie faţă de Mitropolia Basarabiei. Această situaţie a determinat ca la 3 iulie 1997, Biroul Adunării Parlamentare a C.E. (Consiliul Europei) să accepte spre discuţie “Proiectul de rezoluţie cu privire la libertatea Mitropoliei Basarabiei”, prezentat de Dl. Vlad Cubreacov şi 14 colegi ai săi (7, p. 2). Rezoluţia respectivă a fost introdusă în toamna anului 1997 în agenda de lucru a Adunării Parlamentare şi a fost supusă dezbaterii la 23 septembrie într-o şedinţă a Comisiei Consiliului Europei pentru Monitorizare, care a examinat nivelul de îndeplinire a angajamentelor asumate de R. Moldova la momentul admiterii ei în Consiliul Europei şi situaţia actuală a Drepturilor Omului în acest stat (8, p. 2). “La 16 octombrie (1997 n. a.) înalţi raportori pentru Republica Moldova, dna Josette Durrieu (Franţa) şi Dumeni Columberg (Elveţia), au avut o primă întâlnire oficială cu delegaţia Mitropoliei Basarabiei, informându-se asupra cazului” (6, p. 3). În urma acestei întrevederi, Executivul de la Chişinău a fost somat de înaltul forum european să reconsidere poziţia sa nedemocratică faţă de propriii cetăţeni asociaţi în cadrul Mitropoliei Basarabiei şi să asigure drepturile lor în mod real şi deplin (7, p. 2). 

Încurajată de Declaraţia scrisă nr. 265 de la 3 octombrie 1997 a C.E., Mitropolia Basarabiei a depus cererea de înregistrare la 29 mai 1998, dar nu a urmat nici un răspuns din partea statului, ceea ce a determinat internaţionalizarea litigiului dintre Mitropolia Basarabiei şi Guvernul R. Moldova.

La 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei a intentat proces Guvernului de la Chişinău la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Autorităţile sunt acuzate de “violarea drepturilor şi libertăţilor noastre fundamentale, în speţă a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi încălcarea libertăţii de a ne manifesta religia şi convingerile în mod individual şi colectiv, în public, şi în particular” (Petiţia împotriva Republicii Moldova depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg, 3 iunie 1998 (9, p. 3). Tot atunci, Mitropolia Basarabiei a semnat un contract de asistenţă juridică cu o echipă de avocaţi internaţionali în frunte cu avocatul britanic John Warwick Montgomery

. La 26 ianuarie 1999, Curtea Europeană a înregistrat plângerea Mitropoliei Basarabiei cu titlul definitiv “Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi 12 alţii contra Republicii Moldova” şi a deschis un dosar cu nr. 45 701/99 (10, p. 1). La 10 noiembrie 1999, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (C.E.D.O.) a anunţat oficial Guvernul de la Chişinău asupra dosarului intentat. Acesta a fost primul caz din R. Moldova care a fost comunicat de C.E.D.O. autorităţilor moldovene (11, p. 2). “După această informare, Curtea de la Strasbourg a somat Republica Moldova să examineze dosarul în cauză şi să recunoască oficial Mitropolia Basarabiei. În caz contrar, Republica Moldova va pierde procesul în cauză şi va fi obligată să plătească o sumă mare de bani din bugetul său. (…)

În data de 15 decembrie 1999, în incinta parlamentului Republicii Moldova a fost convocată şedinţa Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului, Minorităţilor Naţionale şi Comunităţi Externe, pentru a pune în discuţie problema Mitropoliei Basarabiei. Vitalie Nagacevschi, agentul guvernamental al Republicii Moldova la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, a remarcat cu această ocazie că şansele Republicii Moldova de a câştiga procesul sunt minime, întrucât nu există nici un motiv serios pentru care Guvernul ar fi în drept să refuze înregistrarea oficială a Mitropoliei Basarabiei. (…)

Până la data de 2 februarie 2000, Republica Moldova urma să-şi precizeze poziţia oficială privind cazul Mitropoliei Basarabiei. În caz contrar, litigiul urma sa fie examinat şi soluţionat fără a se ţine cont de opinia Guvernului.

Cu două ore înaintea expirării termenului fixat, …Guvernul Republicii Moldova a expediat instanţei de la Strasbourg răspunsul său negativ, în care respinge acuzaţiile care i-au fost aduse. Noul premier de la Chişinău, Dumitru Braghiş, a declarat cu această ocazie că nici cabinetul său nu are o opinie favorabilă oficializării Mitropoliei Basarabiei şi a respins posibilitatea rezolvării acestui caz pe cale amiabilă” (9, p. 3).

În răspunsul său negativ, Guvernul de la Chişinău a atacat plângerea Mitropoliei Basarabiei, calificând-o drept nejustificată şi nelegală. Însă,  la 7 iunie 2001 Curtea Europeană de la Strasbourg a declarat această plângere admisibilă şi legală, fixând audierea părţilor pe fond pentru 2 octombrie 2001 (12, p. 1). Într-o ultimă încercare de a tărăgăna acest litigiu, la 1 septembrie acelaşi an, ministrul Justiţiei, Ion Morei şi agentul guvernamental la C.E.D.O., Vitalie Pârlog, au adresat o scrisoare Curţii, în care au solicitat amânarea examinării pe fond a cazului Mitropoliei Basarabiei. Solicitarea a fost motivată de desfăşurarea, în timpul apropiat, a unei negocieri la nivel înalt între Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Română, în această problemă. Însă, în agenda de lucru a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, nu era prevăzută pentru viitorul apropiat nici o întrevedere de lucru cu Patriarhul rus (9, p. 3). Astfel, această solicitare neîntemeiată a Guvernului a fost respinsă de C.E.D.O.. rămânând în vigoare aceeaşi dată stabilită pentru audierea procesului.

În data de 2 octombrie 2001, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au avut loc audierile privind dosarul Mitropoliei Basarabiei. Audierile pe fond s-au făcut în cadrul Secţiei I a C.E.D.O., de un complet de zece juraţi în frunte cu preşedinta secţiei, judecător din partea Suediei, Elizabeth Palm. Mitropolia Basarabiei a fost reprezentată de deputatul Partidului Popular Creştin Democrat (P.P.C.D.), Vlad Cubreacov, consilier mitropolitan în probleme speciale şi de avocaţii londonezi John Warwick Montgomery şi Alexandro Dos Santos, iar Guvernul R. Moldova – de ministrul Justiţiei, Ion Morei, agentul guvernamental Vitalie Pârlog şi Gheorghe Armaşu, în calitate de consilier (13, p. 1).

În timpul audierii, reprezentând poziţia oficială a R. Moldova în privinţa cazului Mitropoliei Basarabiei, ministrul Justiţiei, Ion Morei a declarat că la Strasbourg se discută “o problemă legată direct de existenţa de azi şi de mâine a Republicii Moldova ca stat independent pe harta Europei. Analizând argumentele ambelor părţi, adică ale Mitropoliei Moldovei şi ale Basarabiei, a mai spus Morei, se vede cu ochiul liber că nu există nici o diferenţă de dogmă, unica deosebire fiind de ordin politic şi administrativ. Ministrul a specificat că interesul  politic şi administrativ, adică de amestec direct în treburile statului independent şi suveran Republica Moldova, este promovat de către România în spaţiul dintre Prut şi Nistru prin intermediul unor forţe moldoveneşti pro-române” (13, p. 1).

Această declaraţie a scandalizat atât C.E.D.O., cât şi opinia internaţională, provocând deteriorarea imaginii R. Moldova pe plan internaţional şi răcirea relaţiilor cu România. Reacţia Bucureştiului a fost promptă şi dură; într-un comunicat difuzat de Guvernul României la 3 octombrie 2001 se precizează că “această alocuţiune conţine declaraţii inadmisibile la adresa României şi sunt în totală contradicţie cu caracterul special, privilegiat şi pragmatic al relaţiilor dintre România şi Republica Moldova, reconfirmat de mai multe ori şi de actuala putere de la Chişinău. A vorbi într-o asemenea ocazie de “expansionismul românesc” în Basarabia este o probă de iresponsabilitate care reaminteşte, totodată, de tezele “programatice” ale fostului partid comunist (bolşevic) al fostei Republici Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti de până în anul 1940” (14, p. 1). Scopul discursului lui Morei era să distragă atenţia înaltului for european într-o direcţie de ordin politic, astfel justificând atitudinea discriminatorie şi anticonstituţională a autorităţilor statului faţă de Mitropolia Basarabiei.

Această încercare de politizare a cauzei Mitropoliei Basarabiei de către statul moldav nu a influenţat asupra deciziei C.E.D.O. La 13 decembrie 2001 Înalta Curte s-a pronunţat asupra culpabilităţii Republicii Moldova în chestiunea Mitropoliei Basarabiei. S-a constatat că Guvernul de la Chişinău a încălcat art. 9 (libertatea religiei) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (15, p. 1). Decizia C.E.D.O. obliga autorităţile da la Chişinău să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să-i plătească 20.000 euro pentru daune morale şi 7.025 euro pentru cheltuieli de judecată.

Pentru a amâna îndeplinirea acestei decizii, la 27 februarie 2002, Executivul R. Moldova a atacat la Marea Cameră a C.E.D.O. decizia din 13 decembrie 2001 ce a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei. Însă, acest demers nu a avut nici un efect, pentru că la 27 martie 2002 judecătorii de la Marea Cameră au respins recursul Guvernului R. Moldova, privind reexaminarea cazului dat, recunoscând decizia C.E.D.O. din 13 decembrie 2001 ca ultimă şi irevocabilă. Această sentinţă a înaltului for european obliga Guvernul Tarlev să înregistreze Mitropolia Basarabiei până la 31 iulie 2002. Cu 18 zile înaintea termenului limită, Parlamentul R. Moldova a fost nevoit să adopte un amendament la Legea despre Culte, care a exclus din procedura de legalizare a cultelor şi organizaţiilor religioase aprobarea lor de către Guvern (16, p. 2).

Astfel, la 30 iulie 2002, directorul Serviciului de Stat pentru Culte, Serghei Iaţco, a înmânat oficial Î.P.S. Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor certificatul de înregistrare nr. 1651, eliberat de Serviciul de Stat pentru Culte (17, p. 1). În acest mod a fost contracarată politica discriminatorie şi anticonstituţională a statului faţă de Mitropolia Basarabiei. 

Triumful dreptăţii în cazul Mitropoliei Basarabiei nu era posibil fără aportul esenţial din partea înaltelor instituţii europene şi opiniei publice internaţionale. Forul european de la Strasbourg a rezolvat numai latura civilă a acestui caz bisericesc, însă diferendul canonic poate fi depăşit numai printr-un dialog amiabil dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei, cu condiţia neimplicării Cezarului în cele ale lui Dumnezeu.

 

Bibliografie:

  1. Ziarul Ţara, nr. 49 (119), 1 decembrie 1992.
  2. Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 12 (186), 15 martie 1994.
  3. Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 26 (200), 28 iunie 1994.
  4. Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 43 (217), 25 octombrie 1994.
  5. Problema Mitropoliei Basarabiei în atenţia Consiliului Europei, în revista Alfa şi Omega, nr. 1, anul I, ianuarie 1995.
  6. Iurie Babii, Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează, în revista Alfa şi Omega, nr. 24 (70), anul III, 16-31 decembrie 1997.
  7. Revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997.
  8. Consiliul Europei preocupat de situaţia Mitropoliei Basarabiei, în revista Alfa şi Omega, nr. 13 (59), anul III, 1-15 iulie 1997.
  9. Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002.
  10. Guvernul de la Chişinău în justiţia europeană, în ziarul Ţara, nr. 9 (616), 2 februarie 1999.
  11. Ziarul Ţara, nr. 92 (699), 7 decembrie 1999.
  12. Plângerea Mitropoliei Basarabiei a fost admisă, în ziarul Ţara, nr. 61 (893), 12 iunie 2001.
  13. Elena Buzdugan, Ministrul Justiţiei a scandalizat C.E.D.O. printr-un discurs halucinant, în ziarul Ţara, nr. 109 (941), 4 octombrie 2001.
  14. Comunicatul Guvernului României, în Idem.
  15. Ziarul Ţara, nr. 140 (972), 14 decembrie 2001.
  16. Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 8 (133), 17 august 2002.
  17. Mitropolia Basarabiei a intrat în legalitate, în ziarul Ţara, nr. 83 (1001), 1 august 2002.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III. Concluzii

 

III. 1. Cauze reale ale conflictului

 

Pentru a identifica şi a înţelege cauzele reale ale conflictului dintre Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Moldovei, trebuie să avem o viziune holistică şi detaşată asupra tuturor evenimentelor din ultimii ani legate de acest diferend bisericesc. Pentru a fi obiectivi în cazul studiat, este necesar ca, atât specialistul în teologie sau probleme politice, cât şi un om neavizat, să ia în consideraţie tot spectrul de probleme abordate, începând cu cele istorice şi de mentalitate, finalizând cu cele de ordin politic şi interes internaţional. Privind de aproape evenimentele istorice şi cu detaşare cele prezente, trebuie să evităm capcanele părtinirii şi ale subiectivităţii pentru a ajunge la un adevăr evident şi incontestabil în privinţa studiului de faţă. Însă, admitem că concluziile la care vom ajunge să nu corespundă viziunilor părţilor implicate în acest conflict. Ne asumăm responsabilitatea de a exprima punctul nostru de vedere şi de-al argumenta.

Înainte de a trece în revistă cauzele ce au generat “cazul Mitropoliei Basarabiei” este necesar, în primul rând, să clarificăm natura acestui conflict. Diferendul canonic dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei, care a degradat, manifestându-se contrar principiilor biblice, în conflictul Mitropoliilor din R. Moldova, are la bază natura pur bisericească şi se referă la problema jurisdicţiei canonice a celor două Patriarhii rivale asupra teritoriului R. Moldova. Această problemă nu presupune, după cum o vede partea rusă, şi extinderea ei pe plan politic, laic. Politizarea şi internaţionalizarea posterioară a  acestui diferend bisericesc a avut ca scop  inducerea în eroare a opiniei publice din R. Moldova şi a celei internaţionale şi folosirea acestui caz în interese politice şi geopolitice. Prin urmare, cazul Mitropoliei Basarabiei este un diferend canonic pur religios, care a fost politizat de unele părţi implicate, pentru a-şi oculta poziţia sa necanonică şi antinaţională în problema respectivă.

În al doilea rând, trebuie să specificăm caracterul diferenţiat al cauzelor ce au provocat cazul Mitropoliei Basarabiei. Aceste cauze pot fi grupate după caracterul lor specific în următoarele categorii:

  1. Cauze istorice şi naţionale.
  2. Cauze canonice.
  3. Cauze economice.
  4. Cauze politice şi geopolitice. 

Fiecare dintre aceste categorii presupune implicarea cauzelor din alte categorii, însă, în mare parte, putem vorbi despre fiecare categorie aparte pe baza datelor şi argumentelor disponibile. Aşadar, la crearea cazului Mitropoliei Basarabiei au contribuit:

 

 

  1.     Cauze istorice şi naţionale

 

Diferendul canonic dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei în privinţa jurisdicţiei asupra teritoriului R. Moldova a apărut în atenţia opiniei publice exact după 1991, când în urma prăbuşirii Imperiului Sovietic (U.R.S.S.), s-a format un nou stat independent şi suveran – Republica Moldova. Această coincidenţă nu este întâmplătoare, deoarece numai după dispariţia U.R.S.S.-ului, Patriarhia Română, a putut să revendice, pe baza canoanelor bisericeşti, dreptul său istoric asupra jurisdicţiei peste populaţia din R. Moldova. Faptele istorice demonstrează (Cap. I, subcap. 2) că R. Moldova a fost întotdeauna teritoriu românesc, ca parte integrantă a Moldovei istorice. Acest lucru nu este contestat de nimeni şi poate fi demonstrat prin cultura şi limba identică cu cea de peste Prut. Mitropolia Moldovei de la Iaşi avea încă din 1401 sub jurisdicţia sa teritoriul dintre Prut şi Nistru. 

Însă, în urma acţiunilor abuzive şi ilegale din 1812 şi 1940, Basarabia a fost ruptă din cadrul Moldovei istorice şi încadrată mai întâi în Imperiul Rus şi apoi în U.R.S.S.. Pentru a justifica prezenţa Rusiei în spaţiul pruto-nistrean, ideologii ţarişti şi ulterior sovietici au creat mitul conform căruia în Basarabia din timpuri străvechi s-a format poporul moldovenesc, deosebit de cel român, care vorbeşte limba moldovenească, deosebită de cea română. Şi acest popor deosebit provine de la un trib slav – uglicii. Este evident că această ideologie antinaţională a fost îmbrăţişată şi de Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii care numai în acest mod îşi putea motiva jurisdicţia sa asupra moldovenilor, care în viziunea lor erau înrudiţi cu poporul rus. Astfel, românii din Basarabia au nimerit în categoria “fraţilor mai mici”. Din aceste motive, după 1991, când R. Moldova a devenit independentă din punct de vedere statal, latura ei spirituală – Biserica Ortodoxă din Moldova, a rămas în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei care şi ea, urmând vechea ideologie sovietică, pretinde dreptul său asupra acestui teritoriu şi asupra populaţiei ei. Însă, toate argumentele istorice demonstrează dreptul Patriarhiei Române de a avea sub jurisdicţia sa populaţia română din R. Moldova şi justifică reactivarea Mitropoliei Basarabiei la cererea liberă şi benevolă a credincioşilor de aici. 

Astfel, numai ignorarea adevărului istoric, naţional şi lingvistic, şi confundarea planului laic cu cel bisericesc, dar mai ales promovarea ideilor imperialiste de către Patriarhia Moscovei a condus la declanşarea şi ulterior, la aprofundarea diferendului canonic legat de cazul Mitropoliei Basarabiei.

 

 

  1. Cauze canonice

 

Încă din primele veacuri ale creştinismului, Bisericile Ortodoxe de pretutindeni se organizau în Biserici naţionale, după criterii etnice, conform canonului 34 apostolic, care prevede ca episcopii fiecărui neam să aibă Îtâistătător (cap spiritual) din neamul lor. Acest principiu canonic fundamental în conducerea Bisericii Ortodoxe s-a perpetuat de-a lungul istoriei şi este valabil şi astăzi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Însăşi titulatura oficială a Bisericii Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă, ca de exemplu: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă. Or, moldovenii din R. Moldova sunt români şi vorbesc limba română, chiar dacă un grai mai arhaic a ei, dar română şi nu “moldoivănească”, iar Patriarhul românilor e la Bucureşti şi toţi românii trebuie să asculte de Patriarhul Românilor, chiar dacă, din punctul  de vedere politic, aceasta nu le place unora. 

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei nu conform canoanelor bisericeşti, ci în urma încălcării lor, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la U.R.S.S., fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă. Biserică Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia sa asupra noului teritoriu anexat. Astfel, au fost încălcate: canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care obligă ca “nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi”; şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic “episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”.

Biserica Ortodoxă Rusă este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei Biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din R. Moldova. De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.

 Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale! 

Aşadar, o jurisdicţie canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politice, a fost şi este nulă de drept. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdicţia Patriarhiei Române este, de fapt, o restabilire a drepturilor canonice istorice şi nicidecum un atentat la suveranitatea şi independenţa R. Moldova. Mai ales că Patriarhia Română a fost cea dintâi care s-a adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume ca să intervină pe lângă guvernele lumii în favoarea recunoaşterii independenţei R. Moldova. 

Învinuirea Patriarhiei Moscovei în adresa Patriarhiei Române  privitor la reactivarea Mitropoliei Basarabiei caracterizată de partea rusă ca “ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova” este nefondată şi denotă o ambiţie imperialistă, contrară spiritului evanghelic, şi este atât iresponsabilă, cât şi contrară atitudinii Patriarhiei Ecumenice şi altor Biserici Ortodoxe care încă în 1993 au recunoscut canonicitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei. În viziunea Patriarhiei Române, reactivarea Mitropoliei Basarabiei nu exclude posibilitatea ca Patriarhia Moscovei să-şi menţină jurisdicţia canonică peste credincioşii ortodocşi ruşi din R. Moldova, rămânând în continuare dispusă pentru dialog frăţesc cu Patriarhia Rusă. 

 

 

  1. Cauze economice

 

Jurisdicţia canonică, exercitată de o Biserică asupra unui teritoriu geografic, presupune atât lucrare de pastoraţie duhovnicească a credincioşilor, cât şi chiverniseală (administrare) a bunurilor materiale ce aparţin comunităţilor şi bisericilor supuse centrului mitropolitan sau patriarhal. Prin urmare, diferendul bisericesc asupra jurisdicţiei canonice între cele două Patriarhii se referă şi la problema patrimoniului bisericesc aflat pe teritoriul R. Moldova.

Conform Statutului său, Mitropolia Moldovei este supusă canonic Patriarhiei Moscovei, ceea ce îi dă dreptul ultimei să rămână şi în continuare proprietara patrimoniului bisericesc din R. Moldova. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei este privită atât de Patriarhia Moscovei, cât şi de Mitropolia Moldovei ca un atentat din partea Patriarhiei Române la bunurile sale bisericeşti. Astfel se explică reacţia dură şi violentă a structurilor bisericeşti pro-ruse la reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Şi această frică a Mitropoliei Moldovei de a pierde bisericile şi proprietăţile sacre nu este nemotivată. Majoritatea mănăstirilor şi bisericilor din R. Moldova au fost fondate înaintea anului 1812 sau reconstruite în perioada interbelică (1918-1940), când Basarabia se afla sub jurisdicţia Patriarhiei Române. În timpul stăpânirii sovietice şi sub “ocrotirea” Patriarhiei Moscovei, mănăstirile şi bisericile din R.S.S. Moldovenească erau închise şi distruse (rămânând să activeze ca o excepţie mănăstirea Japca, populată de călugăriţe ruse şi vreo 200 de biserici din cele peste o mie). Prin reactivare, Mitropolia Basarabiei îşi poate cere bunurile ce i-au aparţinut până în 1940. Însă, reprezentanţii Mitropoliei pro-române de mai multe ori au declarat oficial că nu au pretenţii patrimoniale către Mitropolia Moldovei, unica doleanţă a lor este ca fiecare comunitate creştină din R. Moldova să fie liberă să decidă sub a cui jurisdicţie doreşte să fie, cea a Patriarhiei Române sau cea a Moscovei.

Astfel, frica de a pierde controlul asupra bunurilor bisericeşti a împins Mitropolia Moldovei, susţinută de Patriarhia Moscovei, să agraveze diferendul canonic care a degradat într-un conflict interbisericesc cu caracter politic. Problema împărţirii patrimoniului bisericesc între cele două Mitropolii poate fi soluţionată numai printr-un dialog bisericesc echitabil, de la egal la egal, fără implicarea statului sau a altor forţe politice.

 

  1. Cauze politice şi geopolitice

 

După cum am menţionat anterior, cazul Mitropoliei Basarabiei este un diferend canonic de natură pur bisericească, care ulterior a fost politizat şi folosit de anumite forţe în jocuri de interese politice. Însă ce a determinat ca un diferend religios să se transforme într-un conflict cu implicaţii politice cunoscut atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional? Pentru a răspunde la această întrebare se cere să identificăm esenţa problemei în cauză.

Latura politică a cazului Mitropoliei Basarabiei se descoperă surprinzător în unele afirmaţii, pe cât se poate de simple, pe atât şi de iresponsabile şi provocatoare ale reprezentanţilor puterii de stat de la Chişinău, în care se declară oficial că reactivarea Mitropoliei Basarabiei este un “amestec în treburile interne ale Moldovei” (Scrisoarea prim-ministrului A. Sangheli din 1 martie 1993 către Prea Fericitul Patriarh Teoctist) sau “Patriarhia Română a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova” (Discursul preşedintelui M. Snegur în Parlamentul R. Moldova, din 24 decembrie 1992).

Aceste acuzaţii sunt neserioase, fără nici un temei şi denotă caracterul separatist a R. Moldova faţă de proprie obârşie, însă e bine să vedem ce conjuctură politică le-a provocat. După cum am subliniat în subcapitolele anterioare, conflictul în jurul Mitropoliei Basarabiei a fost o continuare ideologică şi spirituală a conflictului transnistrean. Aşa-zisa “frică” de unire a R. Moldova cu România a generat, la comanda Kremlinului, o politică antiromână a statului (schimbarea imnului de stat, negarea apartenenţei moldovenilor la naţiunea română, negarea limbii şi istoriei române etc.) şi discriminarea făţişă a Mitropoliei Basarabiei. Reactivarea acestei Mitropolii nu atenta nici într-un fel la suveranitatea şi independenţa R. Moldova, dar ştirbea din prezenţa spirituală şi ideologică a Rusiei în acest spaţiu. Conducerea Rusiei, în ultimii zece ani, de nenumărate ori şi cu diferite ocazii a declarat R. Moldova în sfera intereselor sale strategice la gurile Dunării. Prezenţa militară a Rusiei în Transnistria, desele vizite ale guvernanţilor moldoveni la Moscova, dependenţa de gazul şi petrolul rusesc, toate acestea demonstrează gradul de control geopolitic al Rusiei asupra R. Moldova.

Însă, şi Patriarhia Moscovei, apărând interesele şi patrimoniul său, a reuşit să manipuleze structurile guvernamentale de la Chişinău aşa, încât, implicându-le în viaţa bisericească, timp de zece ani, Mitropolia Basarabiei a fost discriminată şi nerecunoscută fără nici un temei de puterile statale. Studiind cazul Mitropoliei Basarabiei se evindenţiază foarte clar legătura ideologică între Patriarhia Moscovei, Mitropolia Moldovei şi Guvernul de la Chişinău. Acelaşi stil, aceleaşi declaraţii şi aceeaşi poziţie anticanonică şi anticonstituţională faţă de Mitropolia Basarabiei. Pentru a-şi motiva poziţia, atât reprezentanţii Mitropoliei pro-moscovite, cât şi cei ai Guvernului au declarat că “legalizarea Mitropoliei Basarabiei va duce iminent la desfiinţarea Mitropoliei Moldovei” sau “va destabiliza ordinea socială cu urmări grave” (e o aluzie la posibilitatea unui război civil). Dar aceste preziceri “apocaliptice” nu s-au împlinit; după legalizarea Mitropoliei Basarabiei din 30 iulie 2002, atât viaţa socială în R. Moldova, cât şi Mitropolia Moldovei cum au fost aşa şi au rămas. De aici rezultă că aceste declaraţii oficiale sunt de natură politică, urmărind manipularea opiniei publice şi argumentarea poziţiei sale discriminatorii  faţă de Mitropolia Basarabiei.

Colaborarea dintre Mitropolia Moldovei şi structurile guvernamentale se evindenţiază  nu numai în cazul Mitropoliei Basarabiei. Multe idei generate în sânul Bisericii Ortodoxe din Moldova au găsit susţinere şi aprobare în rândul conducerii R. Moldova. Aşa se explică dorinţa Parlamentului comunist de a oficializa la începutul anului 2002 limba rusă ca a doua limbă de stat. Această idee este preluată din practica Bisericească a Mitropoliei Moldovei, unde slujbele divine sunt oficiate încă din 1991 în două limbi consecutiv – română şi rusă, ceea ce încalcă drepturile altor minorităţi naţionale din R. Moldova, dornice să asculte cele Şapte Laude în limba lor. 

O altă idee năstruşnică a Parlamentului comunist preluată de la Mitropolia Moldovei este editarea şi introducerea în învăţământul preuniversitar şi universitar a cursului şi manualului de istorie a R. Moldova cu scopul de a înlocui Istoria Românilor. Această iniţiativă a fost generată în 1996 şi pusă în aplicare în 1998 la Seminarul Teologic de la mănăstirea Curchi de către protopopul judeţului Orhei, Ioan Vulpe. Feţelor bisericeşti din cadrul Mitropoliei Moldovei nu le era pe plac situaţia nefirească, în care viitorii preoţi, supuşi canonic Moscovei, erau nevoiţi să înveţe Istoria Românilor şi nu a moldovenilor.

Şi în sfârşit, problema actuală a federalizării R. Moldova în scopul depăşirii diferendului transnistrean – această iniţiativă a fost lansată de autorităţile ruse încă din 1992, dar a prins rădăcini abia acum, când R. Moldova este condusă de comunişti. De fapt, federalizarea R. Moldova deja s-a întâmplat, însă pe plan bisericesc, când în 1998 Patriarhia Moscovei a creat în R. Moldova, după principiul – „devide et impera” (“împarte şi stăpâneşte”) – trei eparhii noi: Eparhia de Cahul şi Căuşeni, Eparhia de Edineţ şi Briceni, Eparhia de Tiraspol şi Dubăsari. Fiecare dintre aceste eparhii are autonomie administrativă în cadrul Mitropoliei Moldovei şi se supune în ultimă instanţă – Patriarhiei Moscovei. Iar în caz de necesitate majoră, fiecare dintre eparhii poate să iasă din componenţa Mitropoliei Moldovei, trecând sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Moscovei ( un posibil scenariu în privinţa Eparhiei de Tiraspol şi Dubăsari). Prin urmare, Patriarhia Moscovei, poate fi considerată părintele ideologic al federalizării R. Moldova, mai ales ţinând cont de contribuţia acestei Patriarhii la susţinerea şi încurajarea regimului separatist de la Tiraspol, care merită un studiu aparte.

Toate aceste exemple sunt mai mult decât suficiente pentru a evidenţia şi a înţelege gradul de complicitate al Patriarhiei Moscovei şi Mitropoliei Moldovei cu şi în sferele politice şi geopolitice.

Astfel, suntem îndreptăţiţi să constatăm că în R. Moldova, vis-à-vis de cazul Mitropoliei Basarabiei, s-a înregistrat atât amestecul Bisericii Ortodoxe din Moldova în sfera politică, cât şi intervenţia statului în domeniul bisericesc, contrar legislaţiei în vigoare şi normelor internaţionale. Rezolvarea litigiului dintre Guvernul R. Moldova şi Mitropolia Basarabiei în favoarea celei din urmă ce a avut loc la Strasbourg în 2001, ne demonstrează, o dată în plus, că structurile guvernamentale de la Chişinău sunt dependente de interesele imperialiste ale Patriarhiei Moscovei şi au tendinţe antidemocratice (comuniste) în politica de guvernare.

 

 

III. 2. Rolul părţilor implicate în conflict

 

Cazul Mitropoliei Basarabiei este, de facto, un conflict clasic provocat de rămăşiţele ideologiei comuniste în combinaţie cu mentalitatea sovietică. Ne referim la faptul că, la fel ca şi în alte conflicte (nu neapărat religioase, ci şi politico-naţionale) din spaţiul exsovietic, cei care provoacă acest conflict se dau drept victimă mai apoi, pentru ca, în final, să acuze cealaltă parte de începerea şi perpetuarea neînţelegerilor şi să inducă în eroare opinia publică internaţională.

Fără a ne referi la asemenea cazuri, vom preciza că studiul dat a scos în evidenţă şi a demonstrat că rolul părţilor implicate poate fi văzut prin optica dublă: superficial se poate face concluzia că provocator ar fi subiectul A, iar victima – subiectul B; de facto, însă, cercetând în profunzime, se limpezesc apele şi se vede că situaţia este exact inversă.

Să luăm pe rând: Care sunt părţile implicate în conflict ?!.

  1. Mitropolia Basarabiei.
  2. Mitropolia Moldovei.
  3. Patriarhia Română.
  4. Patriarhia Moscovei.
  5. Guvernele R. Moldova (1992 – 2002)
  6. Consiliul Europei.

În primul rând, există mărul discordiei – adică subiectul principal, (protagonistul) în jurul căruia are loc acţiunea – Mitropolia Basarabiei, reprezentată de Î.P.S. Petru şi slujitorii săi. Pe de o parte, Mitropolia Basarabiei apare ca o victimă a politicii religioase a statului nostru, a Mitropoliei Moldovei şi a Patriarhiei Moscovei. Dintr-un alt punct de vedere, Mitropolia Basarabiei este agresor pentru Mitropolia Moldovei şi Patriarhia Moscovei, cât şi un agent al Patriarhiei Române în R. Moldova. Care este totuşi adevărul ?!. S-a demonstrat în capitolele anterioare canonicitatea, justiţia şi veridicitatea existenţei Mitropoliei Basarabiei, ca succesoare de facto a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei din perioada interbelică. Astfel, Mitropolia Basarabiei, având dreptul la existenţă şi activare sub jurisdicţia Patriarhiei Române, are rolul de a restabili adevărul istoric şi canonic şi apare în acest conflict ca partea dreaptă, neglijată atât de conducerea R. Moldova (1992 – 2002), cât şi de Patriarhia Moscovei prin Mitropolia Moldovei ca reprezentant de drept al ei. Mitropolia Basarabiei, deci, este instituţia bisericească care îşi cere dreptul la existenţă şi activare, în virtutea tuturor realităţilor (istorice, naţionale, spirituale). Rolul ei a fost şi este de a proteja patrimoniul spiritual românesc din interfluviul pruto-nistrean şi de a readuce la locul său canonic şi firesc enoriaşii români din R. Moldova sub jurisdicţia Patriarhiei Române.

Cum stau lucrurile cu Mitropolia Moldovei, care se autocomplace în rolul său de apărătoare a tradiţiei spirituale şi canonice supusă faţă de Moscova, iar din alt punct de vedere ea este o uzurpatoare (declarându-se succesoarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei). Realitatea este că, în esenţa sa, Mitropolia Moldovei este o rămăşiţă a vechiului sistem centrul căruia este Moscova şi a mentalităţii panslaviste. Putem afirma că, din această perspectivă, Mitropolia Moldovei apare ca o ultimă zvâcnire a regimului şi ideologiei depăşite. Generată de ultimele clipe ale sistemului unionist sovietic, rolul Mitropoliei Moldovei este de a menţine influenţa rusă în această regiune, care nu o dată a fost caracterizată ca “avanpostul spiritual al ruşilor” în Balcani. Sigur, din această optică, apare încă un rol important al Mitropoliei Moldovei – cel de a stopa şi intimida orice pornire naţională românească în Basarabia, iar realizând acest rol, s-a ajuns la unele acte ilegale şi necreştineşti, inadmisibile şi ruşinoase pentru Biserica Ortodoxă. De facto, aceste acte “nefrăţeşti” denotă un grad destul de mare de eroare la capitolul spiritualitate ortodoxă şi pastoraţie a credincioşilor. Din păcate, celor din urmă li se propune un model greşit de rezolvare a neînţelegerilor cu fraţii, vecinii şi li se administrează o viziune eronată despre esenţa acestui litigiu bisericesc.

Patriarhia Română este subiectul implicat în acest conflict, care în parteneriat cu Mitropolia Basarabiei este de partea adevărului istoric şi canonic. Observăm că Patriarhia Română a fost  iniţiatoarea dialogului frăţesc şi creştinesc cu Patriarhia Moscovei, cu care urma să rezolve problema românilor basarabeni, creştini încă de la originile lor, deci aspectul revenirii Bisericii din Moldova sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Dat fiind faptul că Uniunea Sovietică s-a destrămat, colapsul acestui regim însemna şi colapsul întregului sistem unional, care, în profunzimea sa, era necanonic constituit, deoarece cuceririle teritoriale nu justifică cuceriri canonice. Pe lângă acestea, a fost declarat nul şi neavenit şi Pactul Ribbentrop – Molotov, pe care Patriarhia Română l-a contestat şi ea, şi, deci, în consecinţă, urma să se treacă la aspectul dialogului frăţesc între cele două Patriarhii pentru a readuce în matca sa  Biserica Ortodoxă din R. Moldova. Însă, după cum am văzut, Patriarhia Moscovei prin declaraţiile şi acţiunile sale a sabotat desfăşurarea eficientă a dialogului frăţesc între cele două Biserici surori. Deci există o disonanţă vădită între acţiunile şi politicile  celor două Patriarhii, care stau în spatele celor două Mitropolii din R. Moldova. Dacă  Patriarhia Română, sigură de veridicitatea şi canonicitatea intenţiei sale, este pornită spre dialog şi rezolvarea deschisă, frăţească a cazului Mitropoliei Basarabiei, cea a Moscovei, conştientă de erata sa, dar neîmpăcată cu ideea de a pierde terenul şi credincioşii pe care i-a stăpânit necanonic, a lăsat să se înrăutăţească situaţia din R. Moldova, ceea ce era mai convenabil Bisericii Ruse, care a dorit să claseze cazul Mitropoliei Basarabiei ca unul pro-român, pro-unionist, în felul acesta inducând în eroare nu doar opinia publică, ci şi însuşi părţile implicate în conflict.

Un alt subiect participant în conflict sunt Guvernele R. Moldova (1992 –2002) care în virtutea Legii despre Culte nu a dorit să înregistreze Mitropolia Basarabiei, deşi nu exista nici o cauză care ar împiedica acest fapt. Ceea ce nu permitea înregistrarea Mitropoliei Basarabiei era mentalitatea şi ordinele venite de la Moscova, care nu a întârziat să atribuie Mitropoliei Basarabiei epitetele cunoscute pro-române. 

După cum am elucidat în capitolul anterior vis-à-vis de cauzele politice şi geopolitice ale cazului Mitropoliei Basarabiei, Guvernele R. Moldova denotă un mare grad de dependenţă politică faţă de Moscova, un nivel scăzut de pragmatism politic şi o imaturitate decizională desăvârşită. Aceste trăsături, desigur, nu au putut asigura o reuşită cazului Mitropoliei Basarabiei şi prin internaţionalizarea lui, întreaga comunitate europeană a cunoscut mult mai bine realităţile politice din R. Moldova.

Doar instanţa judecătorească internaţională, prin contribuţia la recunoaşterea şi înregistrarea Mitropoliei Basarabiei a fost capabilă să ceară Guvernului Tarlev înlăturarea acestei discriminări şi parţialităţi făţişe a conducerii republicii faţă de enoriaşii şi slujitorii Mitropoliei Basarabiei. Deci, rolul Consiliului Europei, o forţă terţă şi imparţială cu adevărat, a fost hotărâtor şi decizional pentru existenţa de jure a Mitropoliei Basarabiei.

După cum se vede, cazul Mitropoliei Basarabiei este asemenea unui spectacol în care rolurile sunt destul de complexe şi contradictorii (ne referim la unii participanţi cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, Mitropolia Moldovei, ca şi Guvernele R. Moldova), iar pentru a înţelege cu adevărat sensul lui, ai nevoie de ochelari prin care să întrezăreşti acţiunile invizibile cu ochiul liber şi, prin aceasta, să-ţi dai seama de rolul fiecărui actor şi de gradul lui de veridicitate. 

 

 

III. 3. Efectele conflictului

 

    1. Consecinţe sociale 

 

În condiţiile unei aprofundări evidente a crizei socio-politice şi ideologice din R. Moldova, prestigiul social al religiei a crescut (rata încrederii a populaţiei în Biserică este cel mai mare dintre toate instituţiile, cca. 78-80%), schimbându-şi esenţial rolul şi locul său în societate. Ca urmare, religia este considerată de foarte mulţi intelectuali o alternativă pentru sistemul social dominant, deoarece concepţiile religioase, creând un sistem special, ideologic, universal, ar uni majoritatea populaţiei în pofida divergenţelor politice. Din această perspectivă, dacă ne referim la ortodoxie, mulţi cercetători şi savanţi o consideră unica forţă capabilă să se opună proceselor de dezintegrare în societate, datorită faptului că s-a constituit şi consolidat de-a lungul secolelor pe valorile creştine autentice. 

Astfel, societatea aflată în tranziţia fără de sfârşit, şi-a găsit un refugiu şi o reflectare a valorilor perene în principiile religioase, creştine, ortodoxe, în particular. Ortodoxia e un model sacru, în care se întrevede forma de coexistenţă în dragoste şi frăţie, iubire a aproapelui, puritatea gândurilor şi toate celelalte virtuţi spre care tinde un om. Deci, este un ideal. Cât de regretabil nu ar fi, dar dilema dintre cele două Mitropolii nu a făcut decât să deterioreze această imagine a ortodoxiei şi să dezorienteze societatea. 

În primul rând, a avut loc cea mai ignorantă inducere în eroare a opiniei publice, a credincioşilor, manipulându-i şi, prin aceasta, desconsiderându-i şi tratându-i într-un mod deloc frăţesc şi de iubire a aproapelui. Pentru a evita responsabilitatea faţă de credincioşi, aceştia au fost uneori implicaţi şi manipulaţi în aşa fel, încât se părea că unele acţiuni vin de la ei. Astfel, iniţiativa şi răspunderea pentru diferite manifestări şi acte au fost transferate în cel mai odios mod pe comunitatea de enoriaşi.

Este trist să conchidem că, din această optică, Biserica a contribuit la dezbinarea populaţiei din RM în „români” şi  „neromâni”. A fost instigatoarea unor discuţii neadecvate pe teme la fel de sacramentale ca şi credinţa – identitatea naţională, culturală, lingvistică şi spirituală. 

Este regretabil că prin Biserică Ortodoxă, conducerea pseudopatriotică a Moldovei, în colaborare cu Moscova, crează baza ideologică pentru existenţa acestui stat, care în viziunea lor, înglobează o naţiune, o limbă, o istorie şi o Biserică „moldovenească”, diferită de cea română.

Într-o viziune mai largă, prin acest conflict, se justifică şi separatismul transnistrean, care, la fel, are aceeaşi atitudine faţă de ideea românismului şi unităţii naţional-lingistico-spirituale. 

 

 

    1. Consecinţe religioase

 

În acord cu tradiţiile naţionale din Moldova, aspectul etnic şi cel religios nu doar că sunt interpătrunse, ci sunt, practic, inseparabile, iar gradul de coexistenţă reciproc favorabilă este deosebit de înalt, românul identificându-se prin însuşi etnonimul său cu „creştin”.

Din păcate, însă, dilema dintre Mitropolia Moldovei şi cea a Basarabiei a afectat într-un fel nivelul de percepţie a credinţei ortodoxe de către enoriaşi, deoarece acest conflict a fost şi este în totală contradicţie cu valorile spirituale creştine şi deloc nu corespunde dragostei frăţeşti şi adevărului suprem, propovăduite de către slujitorii ortodoxiei. Credincioşii, spectatori ai acestui conflict, fiind uneori şi implicaţi în unele manifestări ale acestui diferend, în plus, fiind şi induşi în eroare prin politizarea cazului, s-au dezamăgit şi, în cele din urmă, au pierdut din încrederea acordată preoţilor. Trebuie de recunoscut că aceasta s-a întâmplat destul de motivat, deoarece implicarea preoţilor în politică, slujirea faţă de unele interese politice (statale, dar şi ale Rusiei, care nu tot timpul sunt în favoarea noastră, ca stat suveran), coruperea slujitorilor Bisericii, promovarea intereselor de grup prin metode neadecvate, au determinat pe mulţi creştini să deteste anumiţi preoţi, şi, prin aceasta, să se îndepărteze de Biserică Ortodoxă. Să nu uităm că „preoţii peste noapte” ai Î.P.S. Vladimir într-adevăr demonstrează pierderea din calitate a slujitorilor cultului. Persoane care prin “hazardul soartei” au devenit preoţi peste noapte în bisericile Mitropoliei Moldovei, pentru a nu pierde terenul în defavoarea Mitropoliei Basarabiei, nu au putut să se ridice la nivelul persoanelor cu har divin, pentru care a fi preot nu este o profesie, ci o vocaţie şi o misiune supremă, binecuvântată de Dumnezeu. 

Spre regret, conflictul legat de cele două mitropolii, a sustras atenţia slujitorilor cultului de la problemele cu adevărat importante pentru societate (culturale şi spirituale), majoritatea energiei fiind canalizată în direcţia depăşirii crizei şi obţinerii rezultatului dorit.

Ca efect, Biserica Ortodoxă a devenit pasivă, şi uneori, chiar, absentă în domeniul cultural, social etc. Deci, pe plan intern, are loc scăderea implicării benefice a Bisericii în viaţa  enoriaşilor, se pierde din dialogul cu societatea, apar carenţe în lucrarea de pastoraţie. La un alt nivel, mai general, deteriorarea raporturilor dintre cele două Patriarhii (Rusă şi Română) a scos în evidenţă tristul fapt de neînţelegere între ortodocşi şi disputa pentru diasporă. Am putea spune chiar mai mult, unele acţiuni necanonice şi metode „diplomatice” folosite de Patriarhia Moscovei au compromis încă o dată nu doar acest scaun patriarhal, dar şi ideea unităţii panortodoxe. Această realitate a fost favorabilă apariţiei şi dezvoltării numeroaselor secte (dintre care foarte multe distrugătoare) în RM, ceea ce duce la slăbirea consolidării sociale şi integrităţii psihice a populaţiei ei. O privire mai amplă asupra ultimului aspect o dezvoltăm în cele ce urmează.

 

            

III. 4. Fenomenul sectar şi consolidarea socială în Republica Moldova

 

Analiştii fenomenului sectar, teologi, sociologi, psihologi, istorici şi filosofi ai religiei, consideră sectarismul modern şi proliferarea sectelor ca o consecinţă a “umanismelor atee contemporane” (Jean Vernetle, Des chercheurs de Dieu “hors frontiere”. Sectes et nouvelles religions, Desclee de Brouwer, Paris, 1979, p.48) de tip marxist, freudian, nietzcheian, existenţianist, a materialismului şi consumerismului civilizaţiei actuale.

Fenomenul sectar zdruncină societăţile noastre şi urmăreşte destructurarea tuturor instituţiilor tradiţionale: familie, şcoală, armată, Biserică, urmărind instaurarea unei noi societăţi, a unei structuri planetare debarasată de modelele spirituale, culturale ale trecutului. 

Sectele ce proliferează alarmant, vin cu o ofertă foarte concretă în mediile indiferente religios, ignorante teologic şi fără o cultură respectivă (adică în Sud-Estul Europei, care, timp de câteva decenii promova ateismul).

Efectul acestei invazii îl reprezintă “dezintegrarea în lanţ” a religiei, a comunităţii eclesiale, concret atomizarea ei după modelul creştin american  al prezentului pe care America prin ponderea ei politică şi financiară, îl exercită în lume cu pretenţia de autoritate spirituală.

Cauza subiectivă, internă, a invaziei şi structurării unor elemente sectare o constituie anumite deficienţe în viaţa şi lucrarea Bisericii, a slujitorilor ei care datorită acestor sfidări şi interpelări sunt obligaţi la două lucruri: pe de o parte, la a avea  comunităţi cu adevărat frăţeşti, cu adevărat călduroase, unde să existe dragoste, iar  pe de altă parte, la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi la explicarea Lui. Iată anume aceste două dimensiuni esenţiale pentru consolidarea socială în R. Moldova lipsesc, deoarece în Cazul Mitropoliei Basarabiei, care o fost şi este politizat în continuare, lipseşte dialogul frăţesc între cele două Biserici surori, iubirea şi respectul între slujitori şi enoriaşi (nu generalizăm, ci ne referim la persoane fizice concrete, acţiunile cărora au fost arătate în capitolele anterioare). Şi ca un efect sigur, în acest caz, rândurile dreptcredincioşilor slăbesc, devenind vulnerabile şi uşor alterabile prin înrădăcinarea multor idei sectare şi scizioniste.

Zeci de biserici, secte, comunităţi, grupuri confesionale creştine, necreştine, orientale, sincretice şi chiar asociaţii secrete au apărut şi au fost recunoscute oficial în ultimii zece ani în R. Moldova. Există chiar o lojă francmasonică naţională. Iar pentru a înregistra Mitropolia Basarabiei a fost nevoie de internaţionalizarea diferendului şi de intervenţia Consiliului Europei în rezolvare lui. Astfel, concluzionăm că în timp ce Guvernul de la Chişinău ar trebui să fie neutru în problemele religiei, el nu doar că protejează interesele Bisericii Ortodoxe Ruse (şi indirect, a statului rus), ci  stimulează şi contribuie la apariţia şi dezvoltarea sectelor (prin discriminarea Mitropoliei Basarabiei şi compromiterea ortodoxiei, ca religie majoritară).

Din păcate, Guvernul R. Moldova pe parcursul a zece ani a permis apariţia şi înregistrarea multor secte, care prezintă pericol social şi care au fost etichetate de Consiliul Europei cu termenii de “secte totalitare”, “distructive” şi “criminale”. În timp ce aceste secte sunt interzise în foarte multe ţări ale lumii, în R. Moldova ele activează şi racolează noi membri (deşi când au fost înregistrate aveau doar 20-100 adepţi). Întâlnim foarte des oferte şi invitaţii de a vizita Biserica şi slujba lor, chiar în plină zi, în centrul Chişinăului. În aşa mod, vom numi doar cele mai cunoscute culte totalitare care îşi desfăşoară activitatea în R. Moldova – Martorii lui Iehova, Societatea Conştiinţei Krishna, Biserica Scientologică (Dianetica), Cuvântul credinţei, Biserica Sfinţilor ultimelor zile (mormonii), Biserica unificării (Moonismul), Biserica Nou Apostolică, toate acestea fiind periculoase pentru integritatea psihologică a cetăţenilor.

Toate aceste organizaţii sunt scoase în afara legii sau private de statutul religios într-un şir de state europene, membre ale acordurilor internaţionale, cosemnatară a cărora este şi R. Moldova. Vom face trimitere doar la “Hotărârea Parlamentului European din 12 februarie 1996” care se referă la interzicerea înregistrării organizaţiilor religioase implicate în delicte penale. Aşadar, tuturor statelor membre ale Consiliului Europei se recomandă prin această hotărâre oficială să se formeze o reţea europeană de informare şi consultare cu privire la fenomenul sectar, pentru a le putea supune, în caz de necesitate, unei urmăriri judiciare la nivel european.

În virtutea acestei recomandări, se pare că Guvernul R. Moldova face exact viceversa, prin aceasta făcând cea mai mare defavoare nu doar credinciosului ortodox, ci şi cetăţeanului (deci nu atentează doar la latura spirituală a fiecărui cetăţean, ci şi la statutul general-uman de personalitate, deoarece pune în pericol în cel mai flagrant mod pe fiecare dintre cetăţeni).   

   

         

III. 5. Posibile scenarii de soluţionare a conflictului         

 

Pentru a găsi soluţii viabile în vederea depăşirii conflictului legat de cazul Mitropoliei Basarabiei este nevoie de o abordare strict bisericească a acestei probleme, pe baza sfintelor canoane şi nu conform viziunilor şi intereselor politice. 

Legalizarea Mitropoliei Basarabiei de către Guvernul R. Moldova din 30 iulie 2002 nu presupune automat şi rezolvarea diferendului jurisdicţional dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei. O putem considera mai mult ca o recunoaştere de jure de către stat a situaţiei de facto şi intrarea în drepturile depline conform Legii despre Culte din 24 martie 1992. Astfel, dialogul dintre Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Moldovei, din punct de vedere legal, a devenit echitabil, de la egal la egal. Însă, rămâne pentru soluţionare miezul problemei – diferendul jurisdicţional între cele două Mitropolii şi cele două Patriarhii, care se referă atât la activitatea pastorală, cât şi la împărţirea patrimoniului bisericesc din R. Moldova. 

Aşa cum am menţionat şi în alte capitole, Patriarhia Română nu exclude prezenţa jurisdicţională concomitentă a celor două Mitropolii pe teritoriul R. Moldova, conform canoanelor bisericeşti. Astfel de situaţie există în Serbia, mai precis, în  Banatul Sârbesc, unde Patriarhia Română are o eparhie, iar în România, în Banat, activează o eparhie sârbă. Însă, Patriarhia Moscovei respinge împărţirea jurisdicţională a credincioşilor din R. Moldova pe criterii etnice (conform canonului 34 apostolic), pentru că în acest caz Mitropolia Moldovei ar pierde mult din numărul enoriaşilor, având jurisdicţia sa numai asupra credincioşilor de origine rusă, ucraineană şi altor minorităţi etnice dornice să rămână sub Patriarhia Moscovei. În viziunea părţii ruse, este de ajuns ca în R. Moldova să fie o singură Mitropolie, cea din jurisdicţia sa, iar Mitropolia Basarabiei să aibă un statut onorific, fără a exercita o jurisdicţie reală asupra acestui teritoriu, ceea ce contravine atât canoanelor bisericeşti, cât şi dorinţei românilor din R. Moldova de a avea Biserica naţională proprie.

În dorinţa de a rezolva această dilemă bisericească, din partea Mitropoliei Moldovei, dar şi din partea statului (ocolind poziţia Patriarhiei Moscovei), s-a propus o alternativă la jurisdicţia Moscovei sau a Bucureştilor asupra R. Moldova, şi anume, trecerea Mitropoliei Moldovei sub jurisdicţia directă a Constantinopolului. La prima vedere, această soluţie pare atrăgătoare şi cea mai potrivită situaţiei create, dar cei care au lansat-o nu cunoşteau bine canoanele bisericeşti. Conform acestor canoane, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol nu este în drept să ia sub jurisdicţia sa o etnie care deja dispune de o Patriarhie proprie. De asemenea, s-a propus de aceeaşi autori, ca Mitropolia Moldovei să fie declarată de Patriarhia Ecumenică, autocefală. Dar, nici această idee nu este justă, pentru că, după aceleaşi canoane, Patriarhia Constantinopolului  nu are dreptul să declare încă o Biserică autocefală în cadrul unei şi aceeaşi naţiuni. 

Cineva poate să declare că R. Moldova este un stat independent şi de aceea ar trebui ca Biserica Ortodoxă din această republică să fie la fel de independentă. Însă, să nu uităm că Bisericile Ortodoxe s-au organizat după criterii etnice şi nu după cetăţenie. Poţi să fii cetăţeanul Franţei sau al Rusiei, dar fiind de origine român, aparţii Bisericii Ortodoxe Române. Problema constă în naţionalitate şi nu în cetăţenie. Concepţia Bisericii Ortodoxe în problema apartenenţei se deosebeşte fundamental de cea a statului multietnic şi policultural. Patriarhia Ecumenică, nefiind sub influenţa Moscovei, recunoaşte apartenenţa moldovenilor din R. Moldova la naţiunea română şi numai Patriarhia Română de la Bucureşti are tot dreptul canonic asupra tuturor românilor din lume, indiferent de cetăţenia lor. De aceea, încă în 1993 Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (Istambul) a recunoscut reactivarea Mitropoliei Basarabiei din 19 decembrie 1992 şi a respins propunerile eronate de mai sus. Prin urmare, diferendul canonic în cazul Mitropoliei Basarabiei poate fi soluţionat doar de către Patriarhiile Română şi Rusă.

Analizând situaţia creată, am constatat că pentru a găsi un compromis echitabil în cazul Mitropoliei Basarabiei este necesară:

  1. Recunoaşterea de către Patriarhia Moscovei a dreptului canonic al Patriarhiei Române de a extinde jurisdicţia sa asupra credincioşilor de origine română din R. Moldova.
  2. Acordarea din partea Patriarhiei Moscovei autonomiei reale Mitropoliei Moldovei.
  3. Renunţarea Mitropoliei Moldovei la pretenţiile de a fi succesoară de drept a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei.
  4. Crearea condiţiilor optime, de către toate părţile implicate în conflict, pentru ca fiecare comunitate creştină ortodoxă din R. Moldova să poată să decidă liber şi nestingherit sub a cui jurisdicţie doreşte să fie, cea a Patriarhiei Române sau cea a Moscovei.

Fiecare cetăţean al R. Moldova este liber să decidă singur apartenenţa sa naţională. Cel care doreşte să rămână în ignoranţă şi să se considere moldovean (“fratele mai mic” al ruşilor), vorbitor de limbă moldovenească, este liber s-o facă (fără a avea dreptul de a promova aceste idei năstruşnice), dar nimeni nu poate interzice (nici statul şi nici Biserica) ca cineva să fie şi să se considere român, şi să frecventeze Biserica Naţională. Numai în acest mod am putea depăşi diferendul canonic între cele două Patriarhii şi evita procesele judeciare între cele două Mitropolii în privinţa patrimoniului bisericesc din R. Moldova.

O altă propunere, mai puţin obişnuită şi acceptată, ar consta în împărţirea jurisdicţiei canonice asupra credincioşilor din R. Moldova între cele două Mitropolii pe criterii nu etnice cum se obişnuieşte în lumea întreagă, ci după criteriul cetăţeniei. Se cere o explicaţie: nu este nici un secret că actualmente în R. Moldova există multe persoane cu dublă cetăţenie (peste 300 mii cu cetăţenie română şi peste 50 mii cu cetăţenie rusă). În vara acestui an (2003), Parlamentul R. Moldova a legalizat posibilitatea deţinerii dublei cetăţenii. Această situaţie permite statului român să asigure apărarea drepturilor cetăţenilor săi din R. Moldova. Între aceste drepturi se numără şi libertatea religioasă care acordă, în cazul cetăţeniei române, dreptul de apartenenţă la Biserica Ortodoxă din România. Însă această propunere are mai multe carenţe: 

  1. Implementarea acestei propuneri, în primul rând, va discrimina populaţia română din R. Moldova dornică să facă parte din Biserica neamului, dar incapabilă să obţină cetăţenia română din diferite cauze. 
  2. În al doilea rând, legând apartenenţa bisericească de cetăţenia unui stat, se încalcă principiul despărţirii Bisericii de stat, a sferei religioase de sfera laică şi profană.

În pofida acestor deficienţe, recunoaşterea dublei cetăţenii în R. Moldova, va permite o asigurare mai eficientă din partea statului român a drepturilor cetăţenilor săi din acest spaţiu. 

Rămâne ca diferendul canonic legat de cazul Mitropoliei Basarabiei să fie soluţionat de către cele două Patriarhii după criterii canonice, în duhul dragostei creştine şi respectului reciproc.